Primăvara vrajbei noastre. Cine conduce de fapt România?

România traversează un moment tot mai greu de definit în termenii clasici ai democrației. Nu doar pentru că instituțiile se arată slabe, nu doar pentru că partidele și-au pierdut rostul, nu doar pentru că cetățeanul obișnuit nu se mai regăsește în deciziile celor care îl conduc. Ci pentru că puterea reală pare să se exercite tot mai mult pe scurtături, prin influențe informale, prin aranjamente opace, prin mecanisme care nu mai au legătură cu reprezentativitatea autentică.

Afirmația lui Dominic Fritz, potrivit căreia se întâlnește săptămânal cu Președintele României într-o încăpere „securizată”, este mai mult decât o indiscreție sau o imprudență. Este un simptom. Un simptom al unei vieți publice în care regulile oficiale rămân în picioare doar ca decor, în timp ce decizia reală circulă pe alte canale. Iar întrebarea devine inevitabilă: cine conduce de fapt România?

În mulți ani, semnele de degradare s-au înmulțit până într-atât încât România a fost catalogată "democrație hibridă." Există destule motive. Alegeril au fost anulate. Parlamentul s-a transformat într-o anexă a executivului și a coaliției. Mass-media și-a diminuat grav funcția critică. Justiția a devenit teren de presiune și confruntare. Opoziția este diabolizată, iar vocea societății reale este împinsă în fundal. Avem, tot mai clar, două Românii: una oficială, care vorbește în limbajul stabilității și al „valorilor” și alta reală, care simte insecuritate, neputință, lipsă de speranță și de reprezentare.

Pe acest fond, guvernarea merge înainte fără orizont, administrând tăieri, improvizații și imagine "pro-europeană". România se împrumută masiv, inflația persistă, prețurile cresc, tensiunile sociale mocnesc, iar statul pare incapabil să ofere direcție și protecție. În plan extern, lumea intră într-o fază nemaiîntâlnită de turbulență, iar noi suntem tot mai lipsiți de claritate, de reflex strategic și de voce proprie.

Poate cea mai gravă problemă nu este nici criza economică, nici dezordinea politică, nici conflictele dintre partide. Cea mai gravă este ruptura dintre conducători și populație. Cetățeanul de rând gândește într-un fel, puterea decide după alte priorități, alte dependențe, alte centre de validare. De aici și o întrebare crucială: este mai periculoasă continuarea acestei derive, în numele unei false stabilități, sau o criză care ar forța o reordonare a vieții publice?

Cred că România a ajuns într-un punct în care amânarea nu mai vindecă nimic. O societate nu poate trăi la nesfârșit din decor democratic, propagandă elegantă și improvizație strategică. Mai devreme sau mai târziu, nota de plată vine. După o iarnă lungă și grea, se apropie vremea primăverii. Dar nu a unei primăveri liniștite. Ci, poate, a unei treziri brutale. Parafrazând un titlu celebru, am impresia că intrăm în "primăvara vrajbei noastre".

Ne obișnuiserăm cu respectarea de fațadă a regulilor vieții democratice, dar acum șeful celui mai puternic (sic!) partid al coaliției, declară cu o seninătate derutantă că există o „scurtătură" prin care un partid minor își strecoară viziunea și interesele. Să fie imprudență, candoare sau o amenințare voalată?

Declarația lui Fritz, el însuși aflat în chingile justiției, exprimă o realitate complet nedemocratică: protecția de la cel mai înalt nivel, impunitate, aroganță, sfidare. Și întărește argumentele pentru care regimul politic din România este considerat hibrid. Anul trecut, atunci când România a fost retrogradată de la „democrație deficitară" la categoria „regim hibrid" am fost nedumerit. Motivul formal al retrogradării a fost anularea alegerilor prezidențiale din toamna lui 2024.

Semne de hibridizare existau și înainte: hipertrofierea serviciilor de informații, sistem judiciar semi-independent, funcționarea deficitară a separării puterilor în stat etc. Toate astea au fost abrupt umbrite de anularea de către o instituție a statului democratic (!) a voinței electoratului, cu argumente din cele mai discutabile. Nici acum, după 15 luni, evenimentul nu a fost lămurit.

În perioada următoare, supuse unei presiuni constante din partea societății, instituțiile statului român au ales calea autoritaristă și au amplificat trăsăturile de regim hibrid:

• Parlamentul, instituția crucială a democrației, a devenit remorcă a coaliției partidelor „pro-europene" înșurubate la putere.
• Controlul statului asupra mass media a devenit omniprezent, având ca efect abdicarea quasi-totală de la rolul de „câine de pază" al democrației.
• Cenzura digitală stimulată de reglementări europene și inițiative legislative naționale.
• Accederea USR la butoanele reale ale puterii - politică externă, apărare, mediu, economie - nejustificată de forța parlamentară și susținerea populară.
• Activarea mediului ONG-istic arondat userismului prin deturnarea societății civile de la rostul ei civic către o finalitate pur politică.
• Justiția supusă unui adevărat asalt al ONG-urilor militante. Aici nu există nuanțe sau ezitări de interpretare. Scopul - deocamdată nerealizat - capturarea justiției. Opoziția este diabolizată, minimalizată sau caricaturizată.

O guvernare incompetentă, ruptă de aspirațiile populației, condusă de un Premier încăpățânat, fără orizont politic. Cifrele macro reprezintă argumentele pentru sacrificiile impuse la nivelul micro al omului de rând. Tăierile sunt filosofia sa de bază. „Imaginea" este preocuparea sa de căpătâi. Continuăm să ne împrumutăm la același nivel excesiv din ultimii doi ani, iar dobânda anuală a ajuns la peste un miliard de euro!

Sistemul hidrotehnic a început să fie afectat prin golirea unor baraje, ceea ce are ca efect, nu numai reducerea producției de energie electrică, ci și privarea de apă potabilă a unor zeci de mii de oameni. În România, țara cu al treilea potențial energetic din Uniunea Europeană, energia are printre cele mai mari prețuri. Și nimănui nu-i pare a-i păsa!

Prețul combustibilului la pompă crește ca urmare a crizei din Orientul Mijlociu, dar guvernul nu intenționează să limiteze creșterile așa cum au făcut alte state europene. Se mulțumește să peticească bugetul cu venitul suplimentar provenit din accizele care au crescut și ele odată cu prețul. Prețurile au luat-o razna, specula e în floare. Inflația persistă, iar șomajul începe să urce. Să nu mai vorbim de buget! Este pentru prima oară în multe decenii de când nu a fost adoptat până în luna martie.

Președinția, autoritatea supremă în stat ca urmare a cutumelor înstăpânite în regimurile Băsescu și Iohannis, a devenit prizoniera unor cercuri de interese străine de neam. Fritz o confirmă! Nicușor Dan nu știe de cine să asculte, cu cine să se pună bine! Acum încearcă să intre pe sub pielea lui Trump autorizând utilizarea de către armata americană a aeroporturilor NATO pentru operațiunile din Iran. Asta, în condițiile în care multe state europene importante au refuzat din motive principiale. Și care nu erau expuse ca România.

Miniștrii USR se bucură de o protecție ciudată, oricâte greșeli fac. Și, au făcut și fac destule! Nu le mai trec în revistă, sunt notorii. Dar, orice ar face liderii, „armata" useristă se activează la ordin și îi atacă pe cei care îndrăznesc să critice. Competența, autoritatea și legitimitatea instituțiilor statului sunt puse la îndoială quasi-unanim. Îndoiala, neîncrederea, lipsa de speranță, deruta cotropesc întregul peisaj public.

Opinia omului de rând nu se mai poate face auzită. Dialogul social, acela autentic, nu cel formal, este suspendat. Cetățeanul obișnuit gândește într-un fel, conducătorii vorbesc și decid după alte inputuri. Bruxelles, Washington, Paris, Berlin... Asistăm la episoade ciudate. Președintele lui Nicușor Dan, ezitant de obicei, acceptă să se întâlnească cu Declic care încearcă încă o dată relansarea temei justiției, dar refuză dialogul cu profesorimea, muncitorimea, cu talpa țării.

Divorțul între conducători și populație se adâncește. Însăși esența democrației - reprezentativitatea - este pusă între paranteze. Cine ne conduce? Cum au ajuns în fruntea bucatelor? Încotro vor să ne conducă? Întrebări fără răspuns sau cu răspunsuri grele! La urma urmei, în afara hainei elegante, ce anume deosebește propaganda actuală de propaganda rudimentară a anilor 1950-60, de tristă amintire?

Și pentru ca pustiul să fie complet, partidele sunt departe de definiția și comportamentul partidelor moderne. Capacitatea lor de a propune politici publice adecvate și de a promova valori umane s-a redus până la dispariție. PSD este amorțit, cel mai probabil capturat, pe de o parte de sinecuriști, pe de alta, de nou veniți de respirație progresistă care nu înțeleg baza partidului. PNL, aflat ani de-a rândul în poziția ghiocel în fața conducătorilor informali sau formali, Iohannis și acum Bolojan, nu mai are nicio identitate, s-a molipsit de sinecurismul pesedist. UDMR își vede de ale lui, limitat la interesele bazinului său electoral. Grupul minorităților se apleacă după cum bate vântul, așa cum a făcut-o mereu. AUR continuă să fie o opțiune de protest, nu o ofertă credibilă. Despre USR, nu mai vorbesc! Coaliția este subminată constant de necesitatea legitimării politice a celor două partide care contează cu adevărat: USR vs. PSD. Nu numai la nivel discursiv, dar și al actului administrativ. Totul sub bagheta Premierului îngăduitor cu una din părți și surd la dorințele celeilalte.

Inconștient, mass media, în principal televiziunile, amplifică efectele crizei și justifică creșterile de preț, stimulează fractura din societate. Lipsite de responsabilitate civică, creează o realitate paralelă alergând după ratingul conferit de spectacol. Pe rețelele de socializare, o serie de intelectuali, inclusiv unii consacrați de dreapta, au început să tragă semnale de alarmă. Dar, fie pentru că sunt temători, fie din cauza limitărilor intrinseci platformelor digitale, nu au capacitatea de a agrega o alternativă civică coerentă. Imediat cei care ridică glasul, vocea le este acoperită de corul bine organizat și experimentat al susținătorilor „pro-europenilor", cu ongiștii useriști vârf de lance.

Conjunctura externă este mai îngrijorătoare decât a fost vreodată în ultimele decenii. Nu detaliez, e suficient să ne gândim la Ucraina, Iran și posibila mare criză a Occidentului colectiv. După anii de somnolență ai lui Iohannis, acum am intrat în epoca în care România nu se hotărăște și nu știe ce vrea. Din subiect geopolitic a devenit obiect!

Este evident că ne aflăm într-un moment de cumpănă, comparabil cu marile evenimente din istorie - intrarea în Primul Război Mondial, instaurarea comunismului de tip sovietic, răsturnarea regimului ceaușist. Toate în momente tulburi atât intern cât și extern. Se avertizează insistent asupra pericolului unei crize politice care să se suprapună peste cea economică prin „dezertarea" PSD. Se face apel la responsabilitate. Chiar și USR o face. Dar mai spune că nu va pleca de la guvernare nici dacă se aruncă cu apă fierbinte peste ei. Poate că ăsta e rostul dezvăluirii președintelui său, Dominic Fritz: un avertisment! Noi nu plecăm, avem Președintele de partea noastră!

Continuarea acestui curs al răului? Riscul: să ne adâncim în mocirlă, să ne prăbușim la un moment dat! Sau e preferabilă o criză care ar putea reordona viața publică? Măcar atunci, speranța ar putea reînvia și am avea șansa de a ieși din capcana în care am ajuns! Cu certitudine, ceva se va întâmpla cu România. În bine sau în rău! Știu că există oameni de stat cu viziune și valoare. Unii sunt cunoscuți, alții nu sunt încă la vedere. În momente de răscruce este nevoie de responsabilitate, de curaj, poate îndrăzneală!

Dinamica societății românești și a lumii nu mai permite amânări. În momente de răscruce, confortul devine un lux periculos. Istoria a arătat că întotdeauna când operația a fost amânată prea mult, boala nu dispare, ci se agravează. România pare să fi ajuns într-un asemenea moment. Întrebarea nu este dacă lucrurile se vor schimba. Ele se vor schimba! Întrebarea este CUM: printr-o corecție lucidă și responsabilă a vieții publice sau printr-o criză care va mătura totul. Cred că după o iarnă grea ca altădată ar trebui să căutăm motive de bucurie. Soarele a început să strălucească, vremea e mai blândă, mai e puțin și vom vedea cum înfloresc pomii. Vine timpul optimismului.

Corneliu Calotă