O teorie tulburătoare despre Univers prinde contur: Apar indicii care îi fac pe fizicieni să creadă că în spatele ideii de spațiu-timp se ascunde ceva foarte straniu
Postat la: 22.11.2026 11:36 | Scris de: ZIUA NEWS
Spațiul și timpul par să fie cele mai fundamentale elemente ale Universului. Ne deplasăm prin spațiu, măsurăm timpul, observăm obiectele din jurul nostru și trăim fiecare moment raportându-ne la aceste două dimensiuni.
Dar dacă lucrurile nu stau deloc așa? Dacă spațiul și timpul nu reprezintă fundamentul realității, ci sunt doar rezultatul unor fenomene mult mai profunde, pe care fizicienii abia încep să le înțeleagă?
O asemenea ipoteză începe să atragă tot mai mult atenția cercetătorilor din domeniul fizicii teoretice. Indiciile provin din studii asupra găurilor negre, din experimente realizate cu lasere extrem de precise și din primele încercări de a reproduce anumite proprietăți ale spațiului-timp folosind calculatoare cuantice.
Potrivit unei analize publicate de revista Live Science, pe 19 noiembrie 2026, cercetătorii încearcă să afle dacă realitatea pe care o percepem este, de fapt, o manifestare la scară mare a unei structuri cuantice mult mai complicate.
„Poți construi spațiul pornind de la o teorie fără spațiu", a explicat Jeff Forshaw, profesor de fizica particulelor la Universitatea din Manchester, pentru Live Science.
Ideea poate părea greu de imaginat, dar are implicații uriașe. Dacă ipoteza se confirmă, ceea ce considerăm astăzi fundamentul Universului ar putea fi doar rezultatul unor procese fizice care se desfășoară la un nivel mult mai profund.
Pentru a înțelege de unde a pornit această ipoteză, trebuie analizată una dintre cele mai mari probleme nerezolvate ale fizicii moderne: incompatibilitatea dintre două teorii care descriu foarte bine natura, dar care nu reușesc să funcționeze împreună în toate situațiile.
Este vorba despre teoria generală a relativității, formulată de Albert Einstein, și mecanica cuantică.
Teoria relativității generale explică modul în care materia și energia deformează spațiu-timpul. Ceea ce percepem drept gravitație este, în această descriere, rezultatul curbării structurii spațiu-timpului de către obiectele care conțin masă și energie.
Mecanica cuantică descrie, în schimb, comportamentul naturii la cele mai mici scări, acolo unde se află atomii și particulele subatomice.
Problema este că mecanica cuantică nu oferă încă o descriere adecvată a gravitației. Cele două teorii, deși au avut un succes extraordinar în domeniile lor de aplicare, nu pot fi reunite într-un cadru matematic și teoretic coerent, care să descrie toate situațiile fizice.
Această incompatibilitate devine deosebit de importantă în condiții extreme, cum ar fi în interiorul găurilor negre sau în primele fracțiuni de secundă după Big Bang. În asemenea medii, gravitația devine extrem de puternică la scări foarte mici, acolo unde efectele cuantice nu mai pot fi ignorate.
Fizicianul teoretician Latham Boyle, de la Universitatea din Edinburgh, a explicat pentru Live Science că cele două teorii nu par să se integreze într-un singur cadru teoretic coerent despre care cercetătorii să știe că este corect.
O posibilitate este ca una dintre teorii sau chiar ambele să fie incomplete. Însă tot mai mulți fizicieni iau în calcul o altă explicație: poate că problema pornește chiar de la o presupunere pe care cele două teorii o au în comun, aceea că spațiu-timpul este fundamental.
Atât relativitatea generală, cât și mecanica cuantică pornesc de la existența spațiu-timpului, dar niciuna nu explică de ce Universul are trei dimensiuni spațiale și una temporală sau de unde provine, în realitate, această structură.
Dacă presupunerea este greșită, spațiu-timpul pe care îl observăm ar putea fi doar o aproximare la scară mare a unei realități mult mai complexe.
Una dintre explicațiile folosite de cercetători pentru a ilustra această ipoteză este comparația cu apa.
În teoria lui Einstein, spațiu-timpul este descris ca o structură continuă, care se poate curba și deforma. Seamănă, într-un anumit sens, cu apa, care pare o substanță uniformă și continuă atunci când o privim cu ochiul liber.
În realitate, apa este alcătuită din molecule individuale. Continuitatea pe care o percepem apare doar pentru că nu putem observa componentele sale microscopice în condițiile obișnuite.
Fizicienii se întreabă dacă nu cumva același lucru se întâmplă și în cazul spațiu-timpului.
Latham Boyle consideră că structura acestuia ar putea părea continuă numai pentru că nu dispunem de instrumentele necesare pentru a observa eventualele sale componente microscopice.
„Pare neted doar pentru că nu îl putem examina cu un microscop suficient de puternic", este explicația oferită de Boyle pentru Live Science.
Până acum, cercetătorii nu au identificat dovezi directe ale existenței unor asemenea componente elementare ale spațiu-timpului. Din acest motiv, ei încearcă să găsească indicii indirecte în locuri unde teoriile fizice existente ajung la limitele lor.
Unul dintre cele mai importante astfel de locuri este reprezentat de găurile negre.
În centrul unei găuri negre, teoria relativității generale ajunge într-o situație extremă: descrierea matematică indică o curbură infinită a spațiu-timpului.
În același timp, fizica cuantică atribuie granițelor găurilor negre proprietăți care ridică întrebări dificile.
Aceste obiecte cosmice ar putea oferi indicii despre natura microscopică a spațiu-timpului, iar una dintre cele mai importante piste vine din termodinamică, domeniul fizicii care studiază căldura, temperatura și entropia.
Entropia este adesea descrisă drept o măsură a dezordinii unui sistem. În fizică, ea poate fi înțeleasă și prin numărul de configurații microscopice diferite care pot produce același comportament observabil la scară mare.
Un exemplu simplu este un pahar cu apă. Acesta poate avea o anumită temperatură și presiune, deși moleculele din interiorul său se pot mișca și organiza într-un număr enorm de moduri diferite. Cu cât există mai multe configurații microscopice posibile, cu atât entropia este mai mare.
Această idee este importantă deoarece termodinamica descrie, în general, comportamentul la scară mare al unor componente microscopice.
Dacă ecuațiile lui Einstein au, într-un anumit sens, o natură termodinamică, entropia lor ar putea proveni din stări microscopice ascunse ale spațiu-timpului.
Jeff Forshaw merge chiar mai departe și susține că relativitatea generală poate fi înțeleasă prin prisma termodinamicii, ecuațiile lui Einstein reprezentând proprietăți care apar statistic dintr-o teorie mai profundă.
În anii 1970, Jacob Bekenstein și Stephen Hawking au demonstrat că găurile negre au entropie și o temperatură fizică.
Descoperirea a ridicat o întrebare importantă: dacă aceste obiecte au proprietăți termodinamice, ce componente microscopice ascunse sunt responsabile pentru ele?
Dacă asemenea componente există, atunci geometria aparent continuă a spațiu-timpului ar putea fi doar rezultatul comportamentului lor la scară mare, exact așa cum aspectul uniform al apei este rezultatul comportamentului moleculelor.
Există și un alt indiciu interesant. Ecuațiile lui Einstein par să conțină anumite urme ale acestei structuri ascunse, reproducând relațiile necesare pentru ca găurile negre să aibă temperatură și entropie.
Latham Boyle a observat că ecuația lui Einstein, considerată mult timp o formulă clasică, fără legătură directă cu mecanica cuantică, pare să conțină informații despre entropia finită asociată unei găuri negre.
Universul holografic: dacă realitatea tridimensională este doar o reprezentare a unor informații stocate pe o suprafață?
O altă pistă importantă pentru înțelegerea naturii spațiu-timpului vine dintr-un fenomen cunoscut drept paradoxul informației găurilor negre.
Mecanica cuantică susține că informația fizică nu poate fi distrusă. Cu toate acestea, găurile negre par să ridice o problemă dificilă.
În 1974, Stephen Hawking a propus ideea că găurile negre pot emite radiație și, în timp, se pot evapora.
Problema este că radiația Hawking are proprietăți termice și depinde de masa, sarcina electrică și momentul cinetic al găurii negre. Ea nu pare să păstreze o evidență clară a informațiilor despre materia care a căzut inițial în interiorul acesteia.
Dacă gaura neagră dispare complet, unde ajunge informația despre tot ceea ce a înghițit?
Această contradicție a devenit una dintre cele mai importante probleme ale fizicii teoretice.
Un alt detaliu complică și mai mult situația: entropia unei găuri negre nu este proporțională cu volumul tridimensional pe care îl cuprinde, ci cu suprafața bidimensională a orizontului evenimentelor.
Orizontul evenimentelor reprezintă limita dincolo de care nimic nu mai poate scăpa din atracția găurii negre, nici măcar lumina.
Prin urmare, a apărut posibilitatea ca informația dintr-o anumită regiune a spațiului să fie stocată, într-un fel, pe suprafața care îi delimitează volumul.
Această idee a devenit cunoscută sub numele de principiul holografic. Denumirea provine de la hologramă, o imagine tridimensională care poate fi codificată pe o suprafață bidimensională.
În 1997, fizicianul teoretician Juan Maldacena a făcut un pas important în dezvoltarea acestei idei.
El a demonstrat matematic că o teorie care conține gravitație și funcționează într-un spațiu cu mai multe dimensiuni poate fi asociată cu o teorie cuantică fără gravitație, care funcționează într-un spațiu cu mai puține dimensiuni.
Cele două descrieri pot fi considerate echivalente, oferind două perspective diferite asupra aceleiași realități fizice.
Unii cercetători merg însă mai departe și iau în calcul posibilitatea ca teoria cuantică din mai puține dimensiuni să fie descrierea fundamentală, în timp ce spațiu-timpul cu mai multe dimensiuni, pe care îl percepem, să apară din informațiile conținute în acea teorie.
Aceste idei au contribuit la dezvoltarea conceptului de holografie. Principiul central este că o lume cu gravitație și mai multe dimensiuni poate fi codificată complet într-o teorie cuantică fără gravitație, care trăiește pe limita spațiu-timpului respectiv.
Mark Van Raamsdonk, profesor de fizică la Universitatea din British Columbia, propune o comparație cu memoria unui calculator.
Un joc video există, la nivel fundamental, sub forma unor informații codificate în biți fizici care își schimbă starea. Pe ecran însă, aceste informații sunt transformate într-o lume tridimensională, cu obiecte, mișcare și reguli fizice.
Lumea virtuală pare reală din perspectiva utilizatorului, deși informațiile care o generează sunt stocate într-o formă complet diferită.
Van Raamsdonk consideră că descrierea cu mai puține dimensiuni ar trebui privită drept nivelul cel mai fundamental al realității.
Un element esențial în această ipoteză este fenomenul de entanglement cuantic, cunoscut și drept inseparabilitate cuantică.
Acesta descrie situația în care particule diferite pot avea proprietăți cuantice corelate, chiar dacă se află la distanțe foarte mari una de cealaltă.
Mark Van Raamsdonk consideră că această legătură ar putea juca un rol central în modul în care informațiile cuantice dintr-un sistem cu mai puține dimensiuni dau naștere unei structuri spațiu-timp cu mai multe dimensiuni.
În aceste modele, structura entanglementului ar putea indica geometria spațiului. Cu alte cuvinte, modul în care sunt corelate sistemele cuantice ar putea determina distanțele fizice dintre diferite regiuni ale spațiului.
Dacă aceste legături cuantice sunt puternice, regiunile corespunzătoare ar putea fi apropiate una de cealaltă. Dacă legăturile sunt întrerupte, spațiu-timpul dintre ele s-ar putea destrăma.
Timp de mai multe decenii, verificarea directă a acestor idei părea aproape imposibilă.
Pentru a testa asemenea teorii, fizicienii credeau că ar avea nevoie de ciocniri între particule la energii apropiate de scara Planck. Aceasta este energia la care efectele cuantice ar trebui să devină la fel de importante precum gravitația.
Problema este că asemenea energii depășesc cu mult capacitățile acceleratoarelor existente.
Potrivit Live Science, atingerea scării Planck ar necesita aproximativ de 900 de trilioane de ori mai multă energie decât poate produce Large Hadron Collider, acceleratorul de particule de la CERN.
Cercetătorii au început însă să dezvolte metode alternative, care nu presupun folosirea unor energii atât de mari.
Una dintre metodele aflate în dezvoltare presupune căutarea unor mici fluctuații ale spațiu-timpului, care ar putea fi comparate cu un zgomot de fond sau cu o vibrație extrem de slabă.
Experimente precum GQuEST, o colaborare între Fermilab și Caltech, și QUEST, realizat la Universitatea Cardiff din Marea Britanie, folosesc fascicule laser împărțite pe trasee diferite și apoi reunite.
Ideea este că modificările extrem de mici ale distanțelor parcurse de lumină ar putea dezvălui fluctuații ale spațiu-timpului.
Dacă spațiu-timpul are componente discrete, asemenea variații ar putea reprezenta indicii compatibile cu anumite modele holografice.
În unele dintre aceste modele, componentele fundamentale ale informației sunt reprezentate prin qubiți, unitățile de informație folosite și în calculatoarele cuantice.
Un qubit dintr-un calculator poate fi reprezentat fizic printr-un ion sau un circuit electric. Într-un model holografic, acesta ar reprezenta o posibilă unitate microscopică a teoriei cuantice din care apare spațiu-timpul.
Această asemănare matematică permite folosirea procesoarelor cuantice pentru simularea unor modele ale spațiu-timpului.
Experimentul QUEST compară măsurătorile realizate de două instrumente interferometrice apropiate, care utilizează fascicule laser împărțite și reunite.
Unele modele teoretice prezic că fluctuațiile cuantice ale spațiu-timpului ar putea afecta cele două instrumente într-un mod corelat.
Cercetătorii caută tocmai asemenea fluctuații comune, încercând în același timp să elimine zgomotul produs de surse de laborator care ar putea influența ambele aparate.
Dacă tiparul anticipat este identificat, rezultatul ar putea susține modelele respective. Dacă nu apare, limitele asupra intensității fluctuațiilor ar putea elimina anumite modele și ar contribui la rafinarea teoriilor despre componentele microscopice ale spațiu-timpului.
O altă direcție de cercetare folosește interferometre cu atomi, precum AION și MAGIS-100.
Aceste experimente folosesc atomii drept instrumente extrem de sensibile pentru detectarea unor fluctuații cuantice.
Atunci când un impuls laser lovește un atom, acesta poate intra într-o stare de superpoziție cuantică. Practic, se comportă ca și cum s-ar afla simultan în două poziții diferite.
Atomul este apoi lăsat să urmeze două trasee separate, înainte de a fi reunit printr-un al doilea impuls.
Dacă spațiu-timpul fluctuează într-un mod ușor diferit pe cele două trasee, diferența ar putea produce o modificare măsurabilă a tiparului de interferență al atomului.
Această modificare ar putea oferi informații despre comportamentul microscopic al spațiu-timpului.
O altă abordare este reprezentată de experimentele BMV, denumite după fizicienii Sougato Bose și colaboratorii săi, respectiv Chiara Marletto și Vlatko Vedral, care au dezvoltat independent ideea.
Cercetătorii folosesc nanocristale de diamant, cu o masă de aproximativ o sută de miliarde de ori mai mică decât un kilogram, pe care le plasează într-o stare de superpoziție cuantică.
Experimentele presupun izolarea atentă a acestor cristale de orice interacțiune electromagnetică sau nucleară posibilă și plasarea lor la distanțe diferite unul față de celălalt.
Ulterior, cercetătorii urmăresc dacă stările electronilor din cele două cristale ajung să fie entanglate.
Dacă acest lucru se întâmplă, în condițiile în care celelalte interacțiuni au fost eliminate, ar reprezenta un indiciu că gravitația însăși a produs această legătură cuantică.
Un asemenea rezultat ar fi important deoarece ar demonstra că gravitația poate transmite efecte cuantice, lucru pe care un câmp gravitațional clasic nu l-ar putea realiza.
Dacă gravitația, adică însăși curbura spațiu-timpului, poate exista într-o stare de superpoziție, aceasta ar putea constitui un indiciu puternic că geometria spațiu-timpului este construită din informație cuantică.
Principala dificultate este eliminarea tuturor celorlalte efecte care ar putea influența rezultatele și ar putea ascunde semnalul căutat.
Cercetătorii nu se limitează la experimentele realizate în laboratoare. Ei încearcă să găsească indicii despre natura spațiu-timpului și la scară cosmică.
Mai multe observatoare de unde gravitaționale aflate în dezvoltare ar putea contribui la această cercetare. Printre acestea se numără Laser Interferometer Space Antenna (LISA), Einstein Telescope și Cosmic Explorer.
Aceste instrumente ar putea analiza mai atent fenomenele gravitaționale produse în apropierea găurilor negre.
Atunci când două găuri negre se unesc, obiectul rezultat se stabilizează treptat prin emiterea unor unde gravitaționale cu frecvențe și timpi de atenuare caracteristici.
Teoria relativității generale oferă predicții precise privind acest proces, cunoscut sub numele de „ringdown".
Cercetătorii vor putea compara observațiile cu aceste predicții și vor căuta eventuale diferențe.
Dacă asemenea abateri sunt identificate, ele ar putea indica o posibilă natură cuantică a spațiu-timpului în apropierea găurilor negre.
Totuși, interpretarea unor asemenea semnale ar fi dificilă, deoarece ar trebui eliminate explicațiile alternative. O anomalie observată nu ar oferi automat o imagine directă a componentelor microscopice ale spațiu-timpului.
O altă direcție promițătoare este folosirea calculatoarelor cuantice pentru simularea unor modele în care spațiu-timpul apare din informații cuantice.
Cercetătorii pot conecta un număr mare de qubiți în anumite configurații de entanglement, astfel încât comportamentul lor să imite diferite modele teoretice ale spațiu-timpului emergent.
Jeff Forshaw consideră că studiul sistemelor cuantice cu multe particule, aflate în stări puternic entanglate, ar putea reprezenta una dintre direcțiile centrale ale viitoarelor cercetări.
Primele rezultate au apărut deja.
În 2022, procesorul cuantic Sycamore, dezvoltat de Google, a fost folosit pentru a reproduce comportamentul unei găuri de vierme teoretice simplificate.
Experimentul nu a creat o gaură reală în spațiu-timp. Cercetătorii au aranjat nouă qubiți astfel încât comportamentul lor să poată fi descris și prin intermediul unei teorii bazate pe gravitație.
A fost o demonstrație a legăturii matematice dintre anumite sisteme cuantice și descrierile gravitaționale.
Un alt experiment a fost realizat mai recent cu ajutorul calculatorului cuantic cu ioni capturați IonQ Forte.
Cercetătorii au încercat să testeze modul în care o structură asemănătoare geometriei gravitaționale ar putea apărea din tiparele informației cuantice.
Qubiții au fost organizați într-un model care putea fi interpretat în două moduri: ca o rețea de informații cuantice și ca o geometrie holografică simplificată, cu două regiuni conectate.
Ulterior, cercetătorii au modificat nivelul de entanglement dintre qubiți.
În interpretarea gravitațională a modelului, această modificare era asemănătoare adăugării de masă într-un sistem. Așa cum masa deformează spațiu-timpul în teoria lui Einstein, cercetătorii se așteptau ca modificarea entanglementului să schimbe și geometria corespunzătoare modelului.
Exact acest lucru au observat.
Rezultatul demonstrează că relația matematică dintre entanglement și geometrie poate fi studiată folosind calculatoare cuantice. Totuși, nu demonstrează că spațiu-timpul real în care trăim apare din informații cuantice organizate într-un sistem cu mai puține dimensiuni.
Crystal Noel, fizician experimental la Universitatea Duke, care a condus partea experimentală a proiectului, a descris rezultatul drept un prim pas în această direcție.
Ea a atras atenția și asupra unei limitări importante: experimentul reproduce caracteristici ale unui Univers teoretic simplificat și static, nu ale Universului real în expansiune.
Pentru a testa un model mai apropiat de realitatea cosmică ar putea fi necesară utilizarea unui sistem cu 100 sau chiar 200 de qubiți, lucru care ar putea deveni posibil în viitorul apropiat.
Dacă spațiul nu există, ce înseamnă, de fapt, să existăm?
Niciunul dintre experimentele prezentate nu ar putea demonstra singur că spațiu-timpul apare din informație cuantică. Fiecare urmărește un aspect diferit al relației dintre gravitație și mecanica cuantică.
Împreună însă, rezultatele lor ar putea ajuta la identificarea teoriilor despre gravitația cuantică ce corespund realității și la stabilirea posibilității ca spațiu-timpul să fie o proprietate emergentă.
O asemenea descoperire ar ridica întrebări fundamentale nu doar despre structura Universului, ci și despre ceea ce înseamnă să existe orice formă de materie, inclusiv oamenii.
Jeff Forshaw a exprimat această dilemă într-o formulare care surprinde poate cel mai bine implicațiile întregii cercetări.
Dacă spațiul nu există, ce înseamnă, de fapt, să fii? Cum poți vorbi despre lucruri dacă nu există un spațiu în care acestea să se afle?