Apar noi indicii privind identitatea scheletului misterios descoperit în Westminster Abbey

Un mister vechi de peste 150 de ani, legat de un sarcofag roman descoperit în incinta Abației Westminster din Londra, ar putea fi în sfârșit rezolvat. Arheologii au analizat rămășițele umane găsite în interiorul sicriului de piatră și au ajuns la concluzia că acestea ar putea aparține unui personaj important din Evul Mediu: un fost conducător al mănăstirii, care ar fi murit în urmă cu aproximativ 1.000 de ani.

Descoperirea este cu atât mai interesantă cu cât sarcofagul datează din secolul al IV-lea, însă scheletul din interior aparține unei perioade mult mai târzii. Cercetările arată că un sicriu roman a fost reutilizat câteva sute de ani mai târziu pentru înmormântarea unui bărbat cu un statut social și religios important. Potrivit arheologului Warwick Rodwell, consultant al Abației Westminster, cel mai probabil candidatul este Ælfwig, un abate care a condus mănăstirea între anii 993 și aproximativ 1020. Totuși, identificarea nu este definitivă, iar un alt fost conducător al abației rămâne, de asemenea, o posibilitate.

Povestea începe în 1820, când muncitorii au descoperit un sarcofag din calcar în incinta Abației Westminster. Sicriul avea o inscripție în latină care îl menționa pe Valerius Amandinus, un britanic înstărit care ar fi trăit în Londra în perioada cuprinsă între anii 300 și 400 d.Hr. Calitatea sarcofagului și inscripția funerară indicau că persoana căreia îi fusese destinat inițial avea un statut important. Cu toate acestea, nu se cunosc prea multe despre viața sau activitatea lui Valerius Amandinus.

Un detaliu a complicat însă lucrurile: capacul sarcofagului fusese modificat ulterior și avea sculptată o cruce latină de inspirație anglo-saxonă, lungă de aproximativ 1,8 metri. Stilul acesteia indică perioada secolelor al X-lea sau al XI-lea, ceea ce înseamnă că a fost realizată la cel puțin 600 de ani după confecționarea sicriului roman.

Această descoperire a ridicat o întrebare importantă: dacă sarcofagul fusese realizat în perioada romană pentru Valerius Amandinus, cine era persoana înmormântată în interior atunci când capacul a fost modificat? În timpul descoperirii inițiale, capacul a fost spart în șase bucăți, iar craniul a fost deteriorat. Oasele au fost manipulate și amestecate, existând inclusiv posibilitatea ca mormântul să fi fost răvășit de jefuitori. Ulterior, sarcofagul și rămășițele au fost îngropate din nou, fără să fie documentate sau analizate corespunzător.

În 1869, monumentul a fost redescoperit în timpul unor lucrări de renovare ale abației. A fost mutat inițial în zona de est a claustrului, apoi a ajuns la baza turnului de nord-vest. În anii următori, sarcofagul a fost menționat și în scrierile lui Charles Dickens Jr., fiul celebrului romancier britanic, care relata că îl văzuse în interiorul abației în 1879. Misterul a rămas însă nerezolvat timp de mai bine de un secol și jumătate, mai ales că documentele vechi sugerau că scheletul nu mai exista în interiorul sicriului.

O nouă etapă a cercetării a început după ce Warwick Rodwell a devenit interesat de istoria monumentului. În timpul lucrărilor de curățare și conservare din 2016, sarcofagul a fost deschis, iar specialiștii au avut ocazia să examineze pentru prima dată în detaliu rămășițele care se aflau încă în interior. The interior of the sarcophagus before, as found upon opening in 2016, is seen at top, with a view below of how it looked after researchers removed rubble and superficial dirt on the bones.

Surpriza a fost că scheletul supraviețuise, în ciuda deteriorărilor și a manipulărilor din trecut. Aproximativ 90% dintre oase erau încă prezente, deși nu se mai aflau în poziția lor inițială. Craniul fusese reconstruit după deteriorările suferite în secolul al XIX-lea. Analiza antropologică a arătat că persoana înmormântată era un bărbat care avea între 35 și 49 de ani în momentul morții și o înălțime de aproximativ 1,75 metri.

O altă descoperire esențială a venit în urma datării cu radiocarbon. Rezultatele au indicat că bărbatul a murit undeva între anii 987 și 1052 d.Hr. Prin urmare, acesta nu putea fi Valerius Amandinus, persoana menționată pe inscripția romană, ci cineva care a trăit la aproximativ șase secole după el.

Examinarea oaselor a oferit și alte informații despre viața necunoscutului. Dinții erau într-o stare bună, iar scheletul prezenta urme de fracturi vindecate, osteoartrită și gută. Cercetătorii nu au identificat însă semnele unei boli grave sau ale unei răni majore care să explice cauza morții. Un alt indiciu a apărut atunci când specialiștii au îndepărtat pământul și resturile acumulate în interiorul sarcofagului. Pe fundul acestuia au observat conturul dreptunghiular al unei depuneri de var.

Forma urmei i-a făcut să creadă că trupul fusese așezat inițial într-un sicriu de lemn, acoperit cu var, iar ulterior întregul ansamblu fusese introdus în sarcofagul de piatră. Lemnul dispăruse complet în timp. Utilizarea varului în acest mod era relativ neobișnuită în Evul Mediu și era asociată, de regulă, cu înmormântările persoanelor importante. La acea vreme exista și credința greșită că varul putea combate așa-numitele miasme, vapori considerați responsabili pentru răspândirea bolilor.

Toate aceste indicii au dus la o ipoteză surprinzătoare: bărbatul îngropat în sarcofagul roman ar fi fost un fost abate al Abației Westminster. Warwick Rodwell a analizat numele persoanelor care au condus mănăstirea în perioada indicată de datarea cu radiocarbon și a identificat doi candidați care corespund intervalului istoric. Primul este Ælfwig, care a fost abate între 993 și aproximativ 1020. Al doilea este Wulfnoth, succesorul său, care a preluat conducerea în 1020 și a murit în jurul anului 1049.

Dintre cei doi, Ælfwig pare să fie candidatul mai probabil. Un argument important este faptul că acesta fusese deja călugăr la Westminster înainte să ajungă în funcția de abate, ceea ce sugerează o legătură mai directă cu mănăstirea. Totuși, cercetătorii nu au găsit un singur element care să confirme definitiv identitatea persoanei. Concluzia se bazează pe reunirea mai multor indicii: perioada în care a trăit bărbatul, statutul sugerat de locul înmormântării, modificările aduse capacului și modul în care a fost pregătit trupul pentru înhumare.

Studiul realizat de Warwick Rodwell a fost publicat în Journal of the British Archaeological Association, la 21 octombrie 2026. Cercetarea explică atât istoria sarcofagului, cât și motivele pentru care acesta ar fi putut fi reutilizat în perioada medievală. O altă întrebare la care arheologii au încercat să răspundă este de ce un abate al unei mănăstiri atât de importante precum Westminster ar fi fost înmormântat într-un sarcofag roman deja folosit. Potrivit lui Warwick Rodwell, explicația ar putea ține chiar de valoarea deosebită a acestor monumente în perioada anglo-saxonă târzie.

În acea epocă, producția de sarcofage din piatră aproape dispăruse, iar obținerea unui astfel de sicriu era dificilă. Reutilizarea unuia roman nu era neapărat considerată un gest lipsit de respect, ci putea reprezenta un privilegiu rezervat persoanelor cu un statut ridicat. Un exemplu asemănător datează din secolul al VII-lea. Călugări britanici de la o abație din Ely au călătorit până la un cimitir roman din Cambridge pentru a recupera un sarcofag de piatră în care să fie înmormântată stareța lor decedată, Æthelthryth.

Un alt exemplu se găsește la Muzeele Vaticanului, unde este păstrat un sarcofag elaborat din secolul al IV-lea, despre care există tradiția că ar adăposti rămășițele Helenei, mama împăratului Constantin cel Mare. Decorul său prezintă o scenă militară în care soldații romani îi calcă în picioare pe adversari, motiv pentru care monumentul ar fi fost conceput inițial pentru un bărbat. Dr. Simon Roffey, specialist în arheologie medievală la Universitatea din Winchester, care nu a participat la noua cercetare, consideră că sunt necesare investigații suplimentare pentru a înțelege pe deplin motivele reutilizării mormintelor și sarcofagelor păgâne în perioada creștină medievală.

Nici proveniența inițială a sarcofagului de la Westminster nu este cunoscută cu certitudine. Analizele au arătat că piatra de calcar din care a fost realizat provine din Oxfordshire, un comitat din sudul Angliei. Este posibil ca monumentul să fi făcut parte inițial dintr-un mausoleu roman și să fi fost mutat ulterior. Arheologii nu exclud nici posibilitatea existenței unei vile romane și a unui cimitir în apropierea actualei abații, care nu au fost încă descoperite.

Astăzi, sarcofagul poate fi văzut în Queen's Diamond Jubilee Galleries, galeriile muzeale din cadrul Abației Westminster. Chiar dacă identitatea celui îngropat în el nu a fost demonstrată fără echivoc, cercetarea oferă indicii importante despre istoria medievală a unuia dintre cele mai cunoscute monumente religioase din Marea Britanie.