Le Monde: Trei lecții din Europa Centrală pentru extinderea către Ucraina și Balcani

La douăzeci de ani de la extinderea din 2004, geopolitica se deplasează spre est, dar instituțiile și puterea economică rămân ancorate în Occident. Depășirea acestei tensiuni va fi provocarea majoră a unei viitoare extinderi către estul UE, estimează, într-un articol din „Le Monde", expertul în Europa Centrală.

Extinderea Uniunii Europene, în urmă cu douăzeci de ani, a fost un răspuns la transformarea democratică și pașnică a Europei Centrale care a părăsit blocul sovietic în 1989. „Întoarcerea în Europa" văzută de la Praga sau Varșovia avea, din punct de vedere politic, o singură traducere posibilă: aderarea la UE, clubul democrațiilor prospere din Europa de Vest, relatează Le Monde.

„Marea extindere" a UE la unsprezece țări foste comuniste (Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, apoi România și Bulgaria în 2007 și Croația în 2013) a fost cu siguranță cel mai mare succes al politicii sale externe, rar revendicat: o ancoră pentru noile democrații în cadrul unei noi arhitecturi europene.

Dacă 2004 a fost un răspuns la „revoluțiile de catifea" din 1989 și la sfârșitul Războiului Rece, promisiunea făcută Ucrainei în 2024 de către UE este înainte de toate un răspuns la războiul de agresiune condus de Rusia. Contrastul nu trebuie să ne împiedice să ne gândim la implicațiile primei extinderi spre Est din 2004 pentru a ne gândi la cea care se anunță pentru anii următori. Începând cu metoda de extindere a UE, interacțiunea dintre capacitatea țărilor candidate de a se reforma și cea a UE de a le integra.

O triplă lecție din Europa Centrală se poate extrage pentru Ucraina și Balcani. Condiționalitatea democratică a UE a fost o pârghie puternică pentru stabilirea instituțiilor statului de drept în aceste țări. Dar aderarea la UE nu a fost „sfârșitul istoriei", iar regresul apărut în ultimii ani în anumite țări ne amintește faptul că aceeași condiționalitate trebuie să se aplice și după aderare: cazul Ungariei „iliberale" este considerat cel mai îngrijorător, dar cel al Poloniei arată că deriva nu este ireversibilă.

Al doilea aspect al evaluării aderării pentru candidații trecuți și viitori: ultimul sfert de secol reprezintă din punct de vedere istoric cele mai rapide și mai eficiente procese de modernizare a economiilor și societăților din Europa Centrală și de Est. Convergența Est-Vest este spectaculoasă pentru cei care au cunoscut aceste țări imediat după căderea regimului comunist. Datorită investițiilor vest-europene și a fondurilor europene (3% din PNB pe an în cazul Poloniei), toate statele au înregistat, timp de douăzeci de ani, ritmuri de creștere mai rapide decât media europeană. Republica Cehă și Slovenia sunt lidere în recuperarea din urmă, dar o țară precum Polonia, al cărei PIB pe cap de locuitor în 2004 era de doar 51% din media UE, le va ajunge din urmă în acest deceniu. Premierul Donald Tusk a declarat, în euforia festivităților de 20 de ani de la 1 mai 2024: „Vă promit: pentru cea de-a 25-a aniversare, polonezii vor fi mai bogați decât britanicii. Este mult mai bine să fii în UE".

Este exact ceea ce își spun ucrainenii, și nu doar din cauza războiului: în 1989, PIB-ul lor pe cap de locuitor era echivalent cu cel al polonezilor; în 2019, cel al polonezilor valorează de trei ori mai mult decât al ucrainenilor. UE reprezintă pentru Ucraina după război, ca și pentru Balcani, singurul proiect de reconstrucție și modernizare care merită.

A treia lecție din Europa Centrală pentru viitorii candidați din Ucraina sau din Balcani este dimensiunea sa geopolitică. Vaclav Havel, pe atunci proaspăt ales președinte al Cehoslovaciei, afirma în ianuarie 1990 necesitatea cooperării dintre vecini pentru a depăși disputele naționaliste de altădată și pentru a promova procesul de integrare europeană - a cărui misiune este și de a umple golul geopolitic lăsat atât de retragerea/căderea Imperiul ruso-sovietic, cât și de dizolvarea din trecut a Austro-Ungariei. La fel ca acesta din urmă, apartenența la UE permite națiunilor din Europa Centrală să-și neutralizeze rivalitățile și să-și echilibreze relația cu Germania reunificată. Europa era văzută ca un imperiu substitut pentru Europa Centrală de astăzi și mâine și ca acoperiș comun pentru Balcani.

Ucraina se confruntă acum nu cu un substitut al imperiului, ci cu o adevărată renaștere neo-imperială a Rusiei. În sprijinul rezistenței ucrainene, UE a acordat Ucrainei și Moldovei statutul de candidat în ceea ce la Bruxelles se numește acum „extindere geopolitică", unde considerațiile strategice și afirmarea valorilor comune se combină.

Această deschidere europeană către Ucraina are mai multe consecințe. În primul rând, este sfârșitul „politicii de vecinătate" a UE în Est, concepută inițial tocmai pentru a evita extinderea. Credibilitatea „momentului ucrainean" al UE va depinde de faptul dacă acesta avansează perspectiva extinderii statelor din Balcani, cărora li s-a promis același lucru în urmă cu două decenii.

Dar, mai presus de toate, însăși metoda de extindere trebuie redefinită față de cea de acum douăzeci de ani: e de dorit mai degrabă un proces decât un termen limită, în care fiecare etapă a reformei interne a țării să corespundă unei etape de acces la fonduri și de integrare în instituțiile europene.

Una dintre lecțiile majore ale extinderii estice din 2004: procesul transformă țările care aderă, dar și Uniunea. Ea nu mai este „la fel, ci mai mare", așa cum sugerează însuși termenul de „extindere". Bronislaw Geremek, istoricul polonez devenit ministru de externe, prefera termenul „unificare europeană", care sugerează interacțiune și îmbogățire reciprocă. „Revoluția cifrelor" ne impune să ne gândim la reforma politicilor (fondurile de coeziune, PAC) și a instituțiilor europene, dând deja naștere unor rețineri sau obstacole din partea anumitor țări care au aderat la UE în 2004: Ungaria din motive politice, Polonia din cauza opoziției anumitor sectoare ale societății, cum ar fi fermierii.

Extinderea la zece noi țări în 2004 nu a provocat anunțata paralizie a UE, dar nu putem spune pur și simplu astăzi că este greu cu douăzeci și șapte de țări și că va fi mai bine cu treizeci și șapte. Dezbaterea privind reforma instituțiilor și, în general, a UE ca actor internațional va aduce diferențiere în cadrul acesteia. Oricare ar fi termenul preferat, chestiunea ne readuce la vechea dezbatere, despre o Europă cu geometrie variabilă, și la cea mai recentă, legată de noul rol al membrilor est-europeni ai UE, cu o deplasare a centrului de greutate al UE spre est. Geopolitica, este cert, se deplasează spre Est, dar instituțiile și puterea economică rămân ancorate în Vest. Depășirea acestei tensiuni va fi provocarea majoră a unei viitoare extinderi la estul UE.

Dincolo de dezbaterile instituționale, care nu interesează opinia publică, există un subiect legat de extindere care le privește: acela al limitelor. Reapare frica de o „Europa fără maluri" (conform titlului lucrării economistului François Perroux, publicată în 1954). Dacă granițele Uniunii sunt clare spre Vest, Nord și Sud, cele din Est sunt fluide, din cauza expansionismului Rusiei. Orice entitate politică, așa cum este UE, are nevoie de granițe. Astfel, „momentul ucrainean" obligă UE să definească legătura dintre proiectul său și granițele sale.

Autor: Jacques Rupnik este director CERI, profesor la Collège d'Europe de la Bruges, fost consilier al președintelui ceh Vaclav Havel