Vreți să vă traduc cazul Maduro?

Când o țară are armată, servicii, gărzi, antiaeriană și totuși nu vezi nici măcar o reacție simbolică, nu te uiți la o capturare. Te uiți la o predare negociată.

Nu există scenariul în care intră avioane străine, iau liderul și pleacă liniștite, iar apărarea națională rămâne spectatoare din greșeală. Asta e, aproape sigur, un semn de aliniere din interior. Ori ordin, ori trădare, ori garanții primite. Dar în orice caz, nu „șoc".

Apoi apare șeful armatei la TV. Isteric. Dar fără răspuns la întrebarea de bază: de ce nu ai făcut nimic?

De ce n-ai încercat să blochezi, să întârzii, să arăți că statul există? Pentru că statul, în momentul decisiv, nu mai juca pentru Maduro. Juca pentru supraviețuirea proprie. Și, de obicei, supraviețuirea asta vine la pachet cu o înțelegere: „noi stăm jos, voi ne lăsați în picioare".

Aici intră partea pe care mulți o ocolesc: miza reală nu e morală, e materială. Venezuela nu e un simbol, e un seif. Traficul de droguri a fost pretextul. Petrolul nu e un detaliu, e motivul real. Când se schimbă regimul într-o țară cu resurse uriașe și schimbarea se produce „curat", fără sânge, fără haos, fără rezistență... nu e miracol democratic. E, de obicei, curățenie contractuală.

Mie imi miroase a deal intre SUA, China si Rusia. Rusia obtine ce a putut din Ucraina, cu perspective să ia mai mult, SUA pune mana pe cel mai mare rezervor de petrol al planetei si China urmează să primească Taiwan? In rest... mimăm grija pentru suveranitatea Venezuelei, pe o planetă in care suveranitatea nu mai inseamnă aproape nimic...

Și poporul venezuelean? Poporul primește schimbarea ca spectacol. Emoție, promisiuni, un nou început ambalat frumos. Exact cât să nu se vadă ce urmează după ce se sting luminile.

După focul de artificii vine administrarea. După discursuri vin condițiile. Iar nota de plată, ca de obicei, nu o achită cei care au făcut înțelegerea.

Mădălin Ionescu