Virusul invincibilității

În alegerile prezidențiale americane din 1824, Andrew Jackson a câștigat cele mai multe voturi pentru Colegiul Electorilor, eliminându-I, pe rând, pe cei mari din timpul său: John Quincy Adams, Henry Clay și William Crawford.

Deoarece Jackson nu avea majoritate în colegiul electoral, alegerile din acel an s-au decis de către Camera Reprezentanților, unde a dominat Adams. Ulterior, Adams devenit al șaselea presedinte al SUA, l-a ales pe Henry Clay ca secretar de stat. Susținătorii lui Jackson au fost înfuriați de ceea ce au descris drept o „înțelegere coruptă" între Adams și Clay. Credeau că elita aristocratică de la Washington sfidase voința alegătorilor americani. Au fost patru ani extremi de duri pentru Adams, căci populația urbană americană îl va eticheta ca fiind prea elitist și prea britanic.

Andrew Jackson a exploatat acest resentiment public către victoria electorală patru ani mai târziu, marcând un moment decisiv în politica americană. Un erou iubit al fermierilor și frontieriștilor occidentali, Jackson a fost primul nonaristocrat care a devenit președinte. Era un om dur, fusese general și era recunoscut pentru teoriile sale coloniale exprimate fără nici un fel de reținere. Superioritatea albilor era considerate sacrosantă, ca și a religiei creștine neo-protestante. Va recurge la un mesaj extrem de naționalist, va ignora orice altă rasă sau cultură, dacă nu era albă și anglo-saxonă. De altfel legea prin care triburile de indieni nativi din sud au fost transferați pe teritoriile federale la vest de râul Mississippi este opera lui, permițând declanșarea uneia dintre cele mai violente epoci de colonizare pe care continentul american a cunoscut-o. Populist ca și Donald Trump, Jackson a fost primul președinte care a invitat cetățenii americani simplii la recepția inaugurală din Casa Albă. Spre groaza elitei politice de la Washington, mulțimi de oameni au vizitat, cu noroiul până la genunchi, Casa Albă, spărgând din neatenție vase și obiecte decorative.

Ca și pe Donald Trump astăzi, elitele din Washingtonul secolul XIX l-au insultat pe Jackson zi și noapte. L-au văzut ca fiind nepăsător, vulgar și prost. Oponenții l-au numit șmecher - aceasta caracterizare fiind istoric și originea simbolului măgarului pentru Partidul Democrat, pe care tocmai Jackson l-a creat. Căci pentru cine nu știe, cel mai sclavagist, cel mai pro colonialism, cel mai profund imperialist partid politic din SUA de acum doua secole a fost tocmai Partidul Democrat, exact partidul care astăzi se prezintă ca cel mai progresist, de stânga și antisclavagist partid din SUA. Într-o conversație cu Daniel Webster în 1824, Thomas Jefferson l-a descris pe Jackson drept „unul dintre cei mai nepregătiți bărbați pe care îi cunosc" pentru a deveni președinte al Statelor Unite, „un om periculos" care nu poate vorbi civilizat pentru că „se sufocă cu furie", un om ale cărui „ pasiuni sunt cumplite ". Jefferson se temea că cea mai mică insultă a unui lider străin ar putea să-l determine pe Jackson să declare război țării respective. Chiar și prietenii și admiratorii lui Jackson se temeau de temperamentul său vulcanic.

Jackson a luptat cel puțin 14 dueluri în viața sa, lăsându-l cu fragmente de glonț în tot corpul. În ultima zi a președinției sale, el a recunoscut doar două regrete: că nu a fost niciodată capabil să-l împuște pe Henry Clay sau să-l spânzure pe John C. Calhoun, doi dintre cei mai aprigi critici ai săi. Două mandate de președinte, peste patru guverne schimbate în opt ani, doi vicepreședinți, doua prime doamne diferite și nenumărate legi și noi regulamente au permis lui Jackson să rămână în istorie. Pentru furia sa, pentru instabilitatea sa, pentru violența sa, SUA au devenit una dintre cele mai de temute puteri ale timpului. Și astăzi este considerat un om care nu merita să fie președinte al tinerei republici americane. Și nu are aproape de loc statui sau biblioteci. În fapt, numai acum câțiva ani o majoritate de organizații conservatoare religioase afro-americane au cerut nici mai mult nici mai puțin ștergerea numelui său din cărțile de istorie.

De ce am scris despre acest președinte american uitat? Pentru că profilul lui uman și politic estem extrem de similar cu cel al luI Donald Trump. La amândoi găsim furia și zbuciumul ca fiind elementele dominante ale vieții lor personale sau publice. Amândoi sunt simboluri vii ale culturii albe, neoprotestante și heteresexuale. Cei doi sunt definiția a ceea ce SUA numește a fi un WASP. Cea mai detestată categorie de coloniști, cea mai completă poveste de ură și dispreț față de americanii care au construit SUA de astăzi sunt exact acești WASP. Analfabeți, violenți, aroganți, puși numai pe făcut bani prin exploatarea oricărei greșeli a celuilalt, extravaganți în asumarea unor falsuri religioase creștine și extrem de vocali atunci cand, printre amante și furtișaguri, condamnă greșelile altora cu moralitatea profeților falși (numai în America a fost posibilă apariția unor pedofili deveniți profeți și creatori de religii neo-creștine care au virusat apoi întregul glob).

Fără o linie clară, sinusoidali din punct de vedere al informației eclectic obținute, definindu-se geniali, atât Jackson cât și Trump vor marca istoria Casei Albe. Jackson va avea un duel chiar pe peluza din fața președinției. Trump va fi transferat cu elicopterul din Casa Albă în camera albă a unui spital militar, înbolnăvit fiind cu celebrul Sars Cov 2, pe care de 6 luni îl tot declară ba ca fiind nepericulos, ba o banală răceală sau simplu, virusul chinez trimis special să distrugă măreția lui proprie. În plecarea cu elicopterul spre spitalul militar prezidențial, în coborârea spre izolare a celui mai puternic om al planetei, acolo se află înfrângerea totala, abisală și absolută a grandomaniei trumpiene care a provocat o revoltă neo-marxistă și rasială de o amploare neîntâlnită pe străzile americane și a creat mitul fals al marelui negociator care nu poate să dezlege misterele politicii de pe Potomac dar face pace peste tot în lume. În acele imagini ale președintelui american infectat cu virusul care i-a îngenuncheat țara, stă acea diferență uriașă dintre responsabilitate istorică și aroganța din celebrul fals televizat the Apprentice.

Asemănările dintre Andrew Jackson și Donald Trump nu se încheie cu temperamentele lor agresive și cu pozițiile lor de venetici veniți accidental, unul pe cal, altul cu avionul cumpărat pe datorie, la Washington. Asemănările se extind la dinamica creată între acești actori sociali dominanți și publicul lor, adulatorii permanenți, orbi și perfect insensibili la rațiune și critică. Contemporanii l-au numit pe Jackson „the king mob - regele mulțimilor furioase" pentru ceea ce au perceput ca fiind demagogia sa violentă, mincinoasă și perfect pliată pe dorința de îmbogățire, fără morală sau reguli, a coloniștilor americani nou ajunși pe pământurile ancestrale ale populației native. Jackson era un populist furios, era văzut ca un munte de om cu părul sălbatic care canaliza sensibilitățile grosolane și cele mai primitive instincte ale maselor. Trump face identic, promovând de altfel în jurul lui numai indivizi care reprezinta violent carențele pedagogice ale visului american.

Cu mai mult de 100 de ani înainte ca oamenii de știință să inventeze conceptul de personalitate autoritară pentru a explica mecanismul declanșat în persoanele public care sunt atrase spre prototipurile de leader autocrat, criticii lui Jackson ca și cei care astăzi încearcă să îl explice pe Trump și tendințele sale, s-au temut permanent de ceea ce ar putea face un astfel de bărbat (irațional ancorat în ambițiile mistic justificate de avuțiile pe care atot puternicul creator, în opinia sa denaturată, i le-a dat exclusiv și numai lui) atunci când este încurajat de o mulțime furioasă.

Psihologii au conceput personalitatea autoritară ca un model de atitudini și valori care se învârt în jurul aderării la normele tradiționale ale societății, supunerea față de autoritățile care personifică sau întăresc acele norme și antipatie - până la ură și agresivitate - față de cei care fie contestă normele din grup, fie se află în afara orbitei lor. În rândul americanilor albi, neo-creștini și fundamentaliști familiști (deși numărul escapadelor sexuale heterosexuale sau homosexuale, incluzând utilizarea de substanțe chimice, pentru un astfel de profil socio-religios, este dovedit ca fiind cu mult mai mare decît la cei neînregimentați în normele tradiționaliste ale definiției americane a sacrosanteti familii creștine) apetența la măsurile autoritariste tind să fie asociate cu prejudecățile sexuale, rasiale, cu disprețul față de imigranți, în general și/sau musulmani, în particular. Autoritarismul este, de asemenea, asociat cu suspiciunea că umanismul și artele liberale nu pot permite disciplina riguroasă la nivel social, deseori confundată cu rigiditatea cognitivă, sentimente militariste și fundamentalism creștin.

Toate aceste elemente sunt astăzi aliniate unei singure dorințe, diferită de cea din timpul lui Jackson (acea a îmbogățirii rapide și ilegale, prin furt de pământ, ape, resure minerale etc de la posesorii naturali), dar simetrică pe timpul lui Trump, aceea de a menține privilegiile istorice și generaționale obținute tocmai prin crima originară, prin furtul primar care a avut loc la fondarea republicii americane. Atunci când indivizii cu tendințe autoritare se tem că modul lor de viață este amenințat, ei vor apela la lideri puternici care promit să-i păstreze în siguranță - lideri precum Donald Trump.

Acest model de autoritarism răspunde exact necesarului de răzbunare a unui american simplu, analfabet și înăcrit de sărăcia oferită de către delocalizarea industrială provocată de o tehnologie pe care nu o înțelege, de exportul de locuri de muncă către Asia și Africa, de periculoasele fundamentalisme religioase manifeste în societatea modernă pe care o consideră ca fiind fundamental viciată. De aceea, după patru ani de limbaj rugos, de autodafeuri zilnice, de sacrificii ritualice, de construcții mincinoase, cele mai ridicate cote de autoritarism sunt și cele mai puternice predictoare ale exprimării sprijinului politic pentru Donald Trump. Promisiunea lui Trump de a construi un zid la granița mexicană pentru a ține în afară pe imigranții ilegali și decretele sale succesive de interzicere a accesului în SUA a musulmanilor și a altor persoane provenite din țări pe care aceasta masa electorală le consideră amenințări reale au alimentat această dinamică distructivă.

După ce aceasta dinamică a fost înțeleasă de către laboratoarele de cercetare, s-a studiat și fenomenul apariției trumpiștilor de duzină din țările vest sau est europene, unde trumpismul a însemnat continuarea exactă a propagandei rusești că democrația națională, elitele și educatia fac din societățile fără leaderi autoritari doar victime sigure ale statului paralel și dușmanilor identității tradiționale. Nicăieri în istoria Europei, un număr atât de mic de indivizi declasați profesional și cultural, indiferend dacă sunt ziariști, politicieni, foști propagandiști ai imperialismului communist sau în prezent promotori ai tradiționalismului genetic, nationalist tribal și etnocentric, nu a avut un așa mare rol în falsificarea adevărului istoric prin pervertirea populismului american și transformarea lui în europenisme de tip neo-fascist cum s-a întâmplat pe întreaga perioadă a președinției lui Donald Trump.

În plus, fenomenul nociv a fost extins și promovat violent prin trumpizarea politicii externe. Falsul trumpismul european a fost încurajat de apariția din neant, fără vre-o justificare profesională sau de necesitate istorică a ambasadorilor americani numiți doar în baza unor interese personale ale membrilor clanului de la Casa Albă. Acești vestitori ai trumpismului mondial au otrăvit efectiv, cu minciună, cu falsuri patente sau propagandă putridă, pe care le-au prezentat ca politici oficiale ale leaderului el maximo, o întreagă lume europeană, provocând conflicte care și astăzi stau nerezolvate. Tocmai falsul genetic al trumpismului a făcut să apară acești ambasadori lipsiți de educație, rapaci și violenți în dorința lor de îmbogățire personală, care acționează fără respect și onestitate, ca niște guvernatori imperiali numiți în colonii îndepărtate.

Acești ambasadori se folosesc de elementele politice perimate pe care fiecare națiune din Europa le are, pentru a promova interese economice duplicitare sau de-a dreptul falsurile ideologice ale trumpismului. Exact cum Ronald Reagan spunea atunci cand se referea la indivizii falși că îi poate recunoaște ușor după numărul excesiv de cuvinte despre democrație folosite într-un document, așa se poate trage concluzia că numărul de apariții a cuvintele anticorupție, democrație, măreție, parteneriat strategic, securitate regională sau spațială, numărul de expresii net rusofobe sau sinofobe (mai nou este la modă să înjuri vărtos China și modernitatea ei) dintr-un comunicat al acestor ambasadori trumpiști, indică gradul de duplicitate și minciună al acestora. Indică de altfel și adevărata lor politică în statul în care sunt acreditați, care este majoritar contrară intereselor naționale și europene ale popoarelor respective. Dar despre impactul acestor falși adulatori ai trumpismului deveniți ambasadori ai SUA în Europa în special (cazuri disparate se regăsesc și pe celălalte continente), despre falsul patent al unor miniștrii, prim miniștrii sau președinți de stat care primesc șepci roșii maoiste pentru a promova falsul trumpist în detrimentul dezvoltării propriilor state și națiuni vom scrie în alt episod.

După cum specialiștii din diverse laboratoare de cercetare au remarcat, de la începutul carierei sale de populist șef al lumii, Trump face apel la o frică străveche de contagiune, care asimilează grupurile exterioare cu paraziți, otrăvuri și alte impurități. În acest sens, probabil că nu este un accident psihologic faptul că Trump manifestă o fobie a germenilor, fapt care odată cunoscut a dus și la invalidarea celebrului dosar Steele despre coliziunea dintre el și Rusia, pentru că povestea despre prostituatele urinând în fața luI Trump era nu numai neverosimilă dar nu corespunde sub nici o formă superiorității genetice pe care acesta o afișează, la pachet cu aroganța ariană. Mai mult să ne reamintim de Trump când a remarcat faimos că Megyn Kelly de la Fox News avea „sânge ieșind din ea, pe oriunde" și a caracterizat în mod repetat pauza de baie a lui Hillary Clinton în timpul unei dezbateri democrate drept „dezgustătoare". Desigur că sentimentul de dezgustul este un răspuns primar și primitiv la impuritate. În fiecare zi și în raport cu tot ceea ce nu corespunde viziunii sale despre umanitate, Trump pare să experimenteze tot mai mult dezgust, sau cel puțin spune că o face, decât o declară majoritatea oamenilor.

Trump se consideră un pur, în raport cu toată lumea din exterior, sigur maculată și impură. Astfel de propaganda ariană, crează cultul leaderului superior genetic, genial și cel mai bun în toate. Propriile lui declarații, că este cel mai bun negociator, cel mai bun constructor de clădiri, primul dintre politicienii cu curaj și cel mai bun președinte american după Lincoln, confirmă aceasta tendință ariană, de puritate absolută în care și-a format ideologia populist-extremistă. Iar mulțimile tocmai acest lucru îl doresc de la un conducător autoritar: puritatea, dacă nu este sanguină, măcar să fie ideologică și cât mai apropiată de cărțile fundamentale unice pe care le iau ca adevăruri absolute. Practic acest lucru îl oferă actorul Trump, mai ales cand practică un creștinism de fațadă, mai ales cand face apel la biblie. Celebrul raspuns la întrebarea: a cui este Biblia pe care o arătați, domnule presedinte? ne arată exact falsul patent. Este o biblie, simplă biblie, va declara Donald Trump, năucit de întrebare. Adică nu este proprietarul ei ci doar manipulatorul ei. La o mai clară viziune trumpistă asupra lumii, asupra jocului de lumini și umbre pe care actorul Trump îl exersează zi și noapte nimeni nu putea spera.

Așa cum enunțam anterior, mandatul politic autoritar este acela de a asigura securitatea, puritatea și bunătatea grupului care l-a votat. În anii 1820, coloniștii albi din Georgia și din alte zone de frontieră a noii republici americane trăiau cu frica constantă de atacurile triburilor indienilor americani. Acest grup eterogen și extrem de dur, format din oameni veniți să se îmbogățească peste noapte (lucru pe care într-o societate cu legi și regulamente nu puteau să o facă), înarmat până în dinți și mistic motivat de un neo-creștinism care îi învățase că Dumnezeu are cont în cer și că mai bogat devii, mai iubit în rai vei fi, era supărat pe guvernul federal că nu îl apără de ceea ce era perceput a fi o amenințare și o contagiune coruptă.

Răspunzând acestor temeri, președintele Jackson a presat din greu pentru adoptarea Legii îndepărtării indienilor, care a dus în cele din urmă la relocarea forțată a 45.000 de indieni americani. Cel puțin 4.000 de indieni Cherokee murit pe celebrul drum al lacrimilor (Trail of Tears), care se întindea din Georgia până în Oklahoma. Coloniștii aceia, ca și urmașii lor nu au considerat niciodată, nu consideră nici acum că autoritarismul xenofob, rasist și unireligios al lui Jackson a făcut rău. Din contra, episodul este considerat de votanții lui Trump, astăzi, ca făcând parte din măreția pierdută a Americii, care trebuie neapărat recâștigată. De data aceasta ne mai fiind câmpii, mine sau munți de colonizat, măreția americană trebuie recâștigată prin negarea și umilirea celorlalti națiuni. Pentru că furtul, imens la nivel continental, legiferat de către președintele Jackson este văzut ca o victorie fundamentală a civilizatiei americane, sigur celălalte națiuni care au progresat au furat de undeva.

Printr-o scamatorie logică, printr-o falsificare propagandisctică și desigur printr-o manipulare populistă, Trump a propus electoratului său teoria că furtul trebuie să se fi întâmplat din SUA. Ca atare orice țară care a devenit competitoare la adresa SUA, sigur a furat de la națiunea americană și cetățenii ei harnici, muncitori, constructori și perfect superiori. Excepționalismul american în format trumpian, oferă pentru cetățeanul american simplu nu numai acuzația, dar și condamnarea automată. Acest procedeu psihologic de identificare a furtului primar, ca sursă a progresului ulterior, deci mântuit și iertat pentru că scopul progresului a fost atins, face ca americanii de astăzi să îi considere pe musulmani vinovați de fundamentalismul religios pe care societatea americană modern îl exhibează la fel de violent ca ei, să îi transforme pe europeni în exploatatori pentru că nu plătesc îndeajuns pentru securitatea lor și transformă China într-un dușman total pentru că numai prin furt și spionaj putea ajunge la dezvoltarea de astăzi. Trumpismul nu putea reuși mai bine în a identifica crima, a produce acuzația și a livra condamnarea. De aici până la autoritarism nu a fost decât un pas iar acesta a fost făcut fără rezerve de către Donald Trump.

Probabil că numai acest tip de mecanism psihologic creator de autoritarism american poate ajuta la explicarea unui fenomen straniu și bizar în acelasi timp. De ce Donald Trump, căsătorit de trei ori, cu gura mare și perfect rebel, fără a practica nici o religie, fără o afiliație spiritual vădită s-a dovedit atât de atrăgător pentru evangheliștii creștini albi? Frica de fundamentalismul altor religii, fără să fie recunoscut cel al neo-creștinismului militant evaghelic american contemporan, propune o sintagmă greu de digerat pentru societățile umane evoluate cultural. Toate problemele sociale - valorile tradiționale ale familiei, avortul, drogurile, școlarizarea etc - sunt puse în pericol dacă organizația teroristă islamică (exemplul preferat a fost tot timpul Isis, date fiind și crimele barbare care aveau loc la ordinul membrilor ei) aruncă în aer unele dintre orașele americane sau dacă granițele republicii nu sunt întărite.

Ca atare Trump, timp de patru ani de zile se va lăuda cu anihilarea totală a organizației și califatului său, inclusiv cu execuția lui Al Baghdadi. Ani de zile, Trump va egaliza acceptarea sa de către evangheliștii fundamentaliști americani cu noțiunea de salvator trimis de Dumnezeu. Dacă evangheliștii „încearcă să salveze țara", atunci eu, cel acceptat cu toate păcatele cunoscute și necunoscute, sunt ales divin pe acest pământ. Pentru că a fi „mântuit" are o rezonanță specială printre evanghelici - salvat de păcat și condamnare, desigur, dar și salvat de amenințările și impuritățile unei lumi corupte și periculoase, atunci Trump s-a considerat iertat și mântuit. Pentru neo-creștinii autoritari, o credință puternică - ca un lider puternic - îi salvează de haos și înfrânge fricile și conflictele. Donald Trump devine astfel un salvator, chiar dacă încalcă, zilnic toate perceptele și regulile creștine.

La una dintre întâlnirile sale electorale, o tânără de 12 ani îi va spune că îi este frică de ceea ce va urma pentru America în viitor. La care salvatorul mesianic Trump va avea o replica rămasă celebră: „Nu vei mai fi speriată. Doar ei vor fi speriați ". Acei ei pot deveni, în orice clipă și la dorința exclusivă a mesianicului salvator, orice țară, orice rasă sau națiune, cultură sau civilizație. Mesianismul răzbunător, noul creștin descoperit al cauzei americane, urmașul celui care a alungat o civilizație indiană americană pentru a face loc celei albe colonizatoare, constructorul noii măreții americane va produce, prin aceasta declaratie, un fals cultural atroce și o minciună de dimensiuni biblice. Acest lucru însă nu a oprit 50 de milioane de oameni să îl voteze fără a clipi.

(va urma)

H.D. Hartmann