VENEZUELAGATE - sfârșitul iluziilor și începutul riscurilor

Nu-mi aduc aminte de un an care să fi început atât de spectaculos ca 2026. Și care promite să fie la fel de remarcabil ca 1989. Atunci s-a încheiat Războiul Rece și s-a prăbușit lumea comunistă. Acum dispare ordinea globală născută după al doilea război mondial. În 1989, Uniunea Sovietică asista neputincioasă cum imperiul său se prăbușește. În 2026, actorul principal este Statele Unite ale Americii. Atunci, un actor pasiv. Acum, un actor activ. Și agresiv la adresa tuturor centrelor de putere globală:

• agresiunea asupra Venezuelei lovește în China și interesele sale din America Centrală și de Sud;
• capturarea în apele internaționale a petrolierului sub pavilion rusesc lovește în Moscova;
• amenințarea cu ocuparea armată a Groenlandei lovește în Uniunea Europeană;

E un nou moment de accelerare a istoriei, moment în care Statele Unite încetează să mai pretindă că lumea este guvernată de reguli.

Și pentru că totul trebuie să aibă un nume, am botezat acest șir de evenimente ne-întâmplătoare „Venezuelagate". Termenul concentrează mai multe lucruri într-un singur cuvânt:

• prăbușirea ipocriziei multilaterale
• revenirea sferelor de influență
• irelevanța ONU și a dreptului internațional când intră în coliziune cu interesele de putere
• marginalizarea Europei ca actor normativ
• afirmarea brutală a primatului puterii americane în emisfera vestică

Toate „-gate"-urile clasice au avut drept scop corectarea sistemului. Venezuelagate face exact opusul: arată că sistemul nu mai este corectabil. Nu produce reformă, ci claritate.

Ceea ce a făcut Donald Trump în Venezuela NU este nici „lovitură de stat" în sens clasic, nici „intervenție umanitară", nici „regime change" à la Irak. Ci reafirmarea brutală a principiului imperial: Puterea creează realitatea, nu invers.

Venezuelagate este un act fondator prin care:

• se suspendă definitiv narativul liberal al suveranității egale;
• se revigorează doctrina Monroe nu ca relicvă, ci ca precedent global;
• se transmite mesajul: „sferele de influență revin, fie că vă place sau nu".

O invitație gen „învingătorul ia tot". Nu e cinism, ci revenirea la normalitatea istorică lungă, niciodată dispărută: lumea sferelor de influență, a forței brute și a deciziei unilaterale.

Venezuelagate este o declarație de suveranitate imperială, nu o criză regională.

Nu mai există justificări elaborate, mandate ONU, ambalaj umanitar. Washingtonul lui Trump nu revigorează doctrina Monroe ca relicvă istorică, ci ca model global exportabil, cu un mesaj limpede: aceasta este sfera noastră.

Prin îndiguirea Chinei, Rusiei și Europei, Donald Trump face ceva ce liderii occidentali au evitat timp de decenii: spune deschis că puterea creează dreptul, nu invers.

Ordinea postbelică a funcționat timp de 80 de ani pe baza unui narativ: reguli comune, suveranitate egală, instituții multilaterale. Acest narativ s-a prăbușit nu la periferie, ci în centru.

Venezuelagate sugerează un lucru grav și coerent:

• SUA își revendică explicit emisfera vestică;
• Rusia își poate revendica vecinătatea strategică;
• China este împinsă să se concentreze pe Asia.

Nu prin tratate. Ci prin fapte consumate.

Europa este marele perdant strategic momentului. Nu pentru că ar fi slabă economic sau cultural, ci pentru că:

• a confundat discursul moral cu puterea,
• a crezut că normele pot înlocui forța,
• a externalizat securitatea către SUA fără plan B.

Astăzi, Bruxelles, Paris și Berlin par dezorientate: condamnă în limbaj juridic, dar nu pot influența realitatea. Europa nu este exclusă din joc. Este retrogradată din actor strategic în spațiu administrativ și tampon.

Leadership-ul european actual este, obiectiv vorbind, expirat. Nu pentru că ar fi imoral, ci pentru că aparține unei lumi care nu mai există.

NATO nu dispare, dar se transformă. Articolul 5 rămâne formal intact, însă:

• credibilitatea lui devine politică, nu automată;
• solidaritatea se condiționează de utilitate;
• protecția se acordă diferențiat.

Modelul emergent nu este „toți pentru unul", ci capete de pod cu Polonia în prim-plan și periferii gestionate.

America nu abandonează Europa, dar o subordonează mai brutal. China pierde masiv prin Venezuela: investiții, infrastructură, simbolism. Dar nu este înfrântă strategic. Beijingul va accepta pierderea Americii de Sud dacă:

• își consolidează poziția în Asia de Sud-Est,
• își mărește presiunea asupra Taiwanului,
• negociază rece frontiera cu Rusia în Asia Centrală.

Lumea se împarte nu egal, ci funcțional.

Pentru România, Venezuelagate nu este un subiect de politică externă îndepărtată. Este un semnal de alarmă direct. Lumea în care ne-am plasat confortabil după 2004 - bazată pe reguli, garanții, solidaritate și automatism strategic - se contractă brutal.

Nu dispare peste noapte. Dar nu mai funcționează în favoarea celor fără inițiativă.

1. O presupunere care nu mai ține: „alții gândesc pentru noi"

Timp de două decenii, România a funcționat pe o presupunere simplă:

• SUA asigură securitatea;
• UE asigură dezvoltarea;
• noi ne demonstrăm loialitatea.

Această formulă a fost confortabilă și eficientă într-o lume stabilă, predictibilă, normativă. Dar într-o lume a sferelor de influență, loialitatea fără utilitate devine insuficientă. Statele nu mai sunt evaluate după discurs, ci după poziție geografică, capacitate militară, infrastructură strategică, coeziune politică internă. România stă prost exact unde contează acum.

2. Decuplarea tăcută de partenerul strategic

Parteneriatul cu Statele Unite ale Americii rămâne oficial „solid". În realitate, el este tot mai tehnic și tot mai rece. Semnalele sunt clare:

• România nu mai este pivot regional;
• deciziile strategice se mută spre Polonia;
• flancul estic este ierarhizat, nu tratat egal.

America nu abandonează România. Dar nu mai investește capital strategic într-un stat care nu propune nimic, nu cere nimic, nu riscă nimic.

3. Ancorarea fără rezerve într-o Europă slăbită

România a ales să se identifice total cu narativul european: normativ, moral, birocratic. Problema, așa cum am văzut, este că Europa însăși își pierde relevanța strategică! Într-o lume în care:

• SUA acționează unilateral,
• Rusia negociază prin forță,
• China prin masă critică,
• UE rămâne un spațiu economic mare, dar un actor geopolitic mic.
• România riscă să fie periferia unei periferii strategice.

4. NATO nu mai este „asigurarea full CASCO"

Apartenența la NATO rămâne vitală. Dar natura alianței se schimbă într-un NATO tot mai asimetric:

• protecția devine condiționată;
• contribuția contează mai mult decât retorica;
• garanțiile sunt politice, nu automate.

România:

• cheltuie suficient procentual,
• dar fără proiect industrial,
• fără rol regional clar,
• fără inițiativă strategică proprie.

Într-un NATO „a la carte", asta te trimite la meniul secundar.

5. Criza internă: cea mai proastă combinație posibilă

Anularea alegerilor din decembrie 2024 a produs ceva extrem de periculos:

• o putere legală, dar contestată;
• un stat funcțional, dar lipsit de legitimitate profundă;
• o clasă politică defensivă, preocupată de supraviețuire, nu de strategie.

Într-o lume dură, statele cu legitimitate fragilă sunt ușor de presat extern, economic, instituțional. România intră în noua ordine globală slabă exact unde nu-și permite.

6. Cel mai mare risc: să devenim obiect strategic

În lumea sferelor de influență, există două categorii de state:

• cele care își negociază poziția;
• cele care sunt administrate de alții.

România, în acest moment nu negociază, nu propune, nu anticipează. Nu pentru că nu ar avea opțiuni. Ci pentru că nu are un proiect de țară funcțional.

7. Ce ar însemna, realist, o strategie minimă de supraviețuire

Fără fantezii suveraniste și fără loialism steril, România ar avea nevoie urgent de:

• definirea unui rol clar pe flancul estic (logistic, energetic, industrial);
• reconectarea directă, matură, cu Washingtonul (dincolo de ritual);
• reducerea dependenței strategice totale de Bruxelles;
• reconstrucția legitimității interne prin stabilitate politică reală.

Nu pentru a deveni mare putere. Ci pentru a nu dispărea din calcule. Lumea care ne-a fost favorabilă timp de 20 de ani se închide. Nu ostil, ci indiferent.

Într-o lume a sferelor de influență, statele fără strategie nu sunt pedepsite. Sunt ignorate. Iar ignorarea, în geopolitică, este forma elegantă a marginalizării. România nu mai poate trăi din reflexe. Într-o lume a sferelor de influență, statele fără strategie devin obiecte.

8. Cele 3 scenarii realiste pentru România post-2026:

• Continuitate prin inerție: rămânem aceiași, dar cu și mai multă dependență de Bruxelles și cu și mai puțină inițiativă.
• Reset intern controlat: schimbare de guvern/majoritate ca supapă, fără schimbarea direcției strategice (cel mai probabil în logica sistemului).
• Recalibrare forțată: nu neapărat ieșire din UE/NATO (nerealist), ci o repoziționare practică: mai multă prudență, mai multă „diplomație de supraviețuire", mai puțină retorică.

România, în această lume a sferelor de influență, are o urgență simplă: să nu fie doar obiect. Iar asta cere minimul de strategie articulată (militar, energetic, industrial, infrastructură critică, demografie), indiferent cine e la putere.

Venezuelagate nu anunță haosul. Într-o manieră abruptă, anunță sfârșitul iluziilor. 2026 nu este anul reașezării ordinii globale, ci momentul în care marile puteri încetează să se mai prefacă.

Ordinea globală nu moare pentru că Trump e brutal. Moare pentru că nu mai corespunde raporturilor reale de putere. De aici înainte:

• pacea va fi negociată, nu garantată;
• regulile vor fi invocate selectiv;
• iar statele mici vor supraviețui doar dacă gândesc strategic. Restul vor fi administrate.

Ar fi o greșeală imensă să considerăm că Venezuelagate i se datorează unui Trump trecător. Obama și Biden au încercat să gestioneze declinul american. Nu au reușit! Trump 2.0 nu este numai rezultatul acțiunii unui individ, ci este expresia unui curent de gândire profund al establishmentului american.

Se poate spune că prin Venezuelagate, America lui Trump sparge încercuirea:

• normativă (ONU, drept internațional),
• mediatică (narațiuni progresiste),
• instituțională (UE, ONG-uri, „multilateralism").

Sistemul global este aruncat deliberat într-o stare de instabilitate în care raporturile de putere se redefinesc funcție de realitățile puterii. SUA își joacă atuurile pe care le are. Și are multe și robuste.

Dar, pe de altă parte, America lui Trump se confruntă cu o serie de riscuri greu de anticipat. Nu întâmplător, nici Beijingul și nici Moscova nu s-au pronunțat încă ferm. Așteaptă și își calculează pașii.

Este Venezuelagate un pariu hazardat al Americii lui Trump? O mișcare inspirată sau aventuristă? Când te lansezi într-o astfel de acțiune, rezultatele sunt extrem de greu de anticipat.

Este posibil ca, puse în fața faptului împlinit, marile puteri să se conformeze și să încerce să-și consolideze și dezvolte propriile sfere de influență. Poate le va conveni. Dacă nu, am putea asista în perioada următoare la constituirea unui front de opoziție care se poate manifesta pe diverse planuri - comercial, financiar, tehnologic, resurse, soft power.

Problema s-ar putea dovedi complicată și în cazul țărilor mai mari sau mai mici, deja vizate de președintele Trump. În Venezuela, ținta „operațiunii militare speciale" (unde oare am mai auzit această sintagmă?), lucrurile nu sunt deloc clare. Nici alte state din America Latină nu se arată fericite!

Există riscuri serioase! În secolul al XIX-lea, doctrina Monroe a produs efectele scontate. În secolul al XXI-lea, situația s-a schimbat radical. Statele din regiune au exersat multe decenii de respect al suveranității, de reguli, de absență a abuzului de putere. Opinia publică din regiune nu poate fi considerată pro-americană, este informată și prea puțin dispusă să accepte bullyingul. Vom trăi și vom vedea!

1989 a însemnat sfârșitul unui imperiu. 2026 este începutul unui alt imperiu. Prin reînvierea logicii imperiale. Anul debutează spectaculos și va continua la fel!

Corneliu Calotă

(Disclaimer: Textul de mai sus nu este o pledoarie pentru forță, ci o constatare despre lume.)