Vechi şi nou în alegerile prezidenţiale din Franţa

Peste zece zile se va ţine primul tur al alegerilor prezidenţiale în Franţa. Din a doua parte a lui 2022, în Franţa bărbieritul va fi gratis ("on rase gratis" - expresie locală ironică). Cel puţin aşa rezultă din programele candidaţilor înainte de primul tur din 10 aprilie 2022. Deşi e bine ştiut că "nu există nici o masă gratuită". Le Figaro, organul presei de dreapta, conservator, publică amuzat un repertoriu al promisiunilor imposibil de onorat.

"Mărirea salariului minim (în condiţiile inflaţiei galopante - n.n.), primă de merit pentru salariaţii din învăţământ, angajarea a mii de infirmiere şi îngrijitoare în aziluri (după ce aceleaşi sau alte mii au fost concediate pentru că au refuzat să se vaccineze - n.n.), creşterea alocaţiei pentru mamele celibatare, suprimarea redevenţei audiovizuale... Cu cât trece timpul, promisiunile candidaţilor la alegerile prezidenţiale se acumulează, fiecare propune noi proiecte, noi cheltuieli în numele menţinerii puterii de cumpărare a francezilor, al justiţiei sociale, al tranziţiei energetice, al securităţii şi al suveranităţii... Suntem într-un moment de supralicitare" (Ghislain de Montalembert - "Presidentielle : le vrai coft des programmes des candidats", lefigaro.fr, 26.03.2022).

Cu alegerile din 10 aprilie se încheie o epocă, cea a ultimelor patru mandate prezidenţiale începând cu al doilea mandat al lui Jacques Chirac şi continuând cu cele ale lui François Hollande, Nicolas Sarkozy şi Emmanuel Macron. În ultimii 20 de ani (un mandat prezidenţial în Franţa are cinci ani), după anul 2000, din cea mai independentă ţară vest-europeană (independentă faţă de Statele Unite), Franţa a devenit cea mai vădit ancorată în vastul sistem economico-financiar american. Momentele memorabile, istorice au fost reintegrarea, după 40 de ani de independenţă gaullistă, a comandamentului NATO sub Nicolas Sarkozy şi vânzarea Alstom (întreprindere strategică - turbine pentru centralele nucleare) către General Electric efectuată de fostul ministru al Economiei şi Finanţelor, Emmanuel Macron, în 2014-2015.

În acelaşi timp, Franţa a devenit şi cea mai "davosiană", globalistă ţară occidentală, depăşind probabil şi Marea Britanie, ocupată cu Brexit-ul său. Germania, prima economie europeană, a funcţionat după 1945 ca o prelungire a economiei americane. Evoluţia Franţei a fost pentru mulţi francezi şi surprinzătoare, şi contestabilă, efectiv foarte contestată.

Nu asistăm, de fapt, doar la sfârşitul primului mandat al lui Macron, marcat grav în ultimii doi ani de criza Covid, după criza Vestelor galbene, declanşată în 2018, nu avem doar un "fin de rPgne", ci avem, mult mai probabil, un "fin d'epoque", după 20 de ani de "europenizare" forţată (UE) şi de globalizare în exces. Apariţia neaşteptată în campania electorală a lui Éric Zemmour, ziarist cunoscut (Le Figaro), scriitor celebru (Destin français, Melancolie française, Le Suicide français, La France n'a pas dit son dernier mot...) şi, asemenea lui Trump, vedetă de televiziune supraexpusă, pe partea dreaptă, naţională şi suveranistă, este o probă clară a nevoii de schimbare a direcţiei politice naţionale. Unificate, electoratele lui Zemmour, Marine Le Pen şi ale dreptei istorice, partidul gaullist condus azi de Valerie Pecresse, preşedinta regiunii Île-de-France, ar da un câştigător categoric. Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Obiectivul lui Éric Zemmour, într-o oarecare măsură realizat, este unirea dreptei istorice (el provine de la Le Figaro) cu hulita "extremă dreaptă". Ruperea celor două electorate fusese realizată de machiavelicul François Mitterrand înainte de câştigarea primului său mandat (1981) prin susţinerea din umbră a lui Jean-Marie Le Pen (Le Front National). Alianţa socialiştilor cu partidul comunist, extrema stângă, era onorabilă, în timp ce coalizarea dreptei tradiţionale cu dreapta naţională era grav compromiţătoare - aşa a început globalismul în Europa.

În 2017, Emmanuel Macron a reuşit marea lovitură. Printr-o poziţionare la un centru ultraliberal ficţional, cu o susţinere enormă a mediei mainstream (deţinută de doar şase miliardari), a pulverizat cele două mari partide tradiţionale: Partidul Socialist din care venea (a fost secretarul general adjunct al preşedinţiei Hollande şi, ulterior, cel mai important ministru, cel al Economiei şi Finanţelor) şi partidul gaullist (LR) fondat cândva de Jacques Chirac. A câştigat prezidenţialele şi apoi, ultramajoritar, parlamentarele cu LREM, un partid recrutat pe Internet dintre tineri şi foarte tineri antreprenori şi politicieni de mâna a doua din celelalte partide şi organizaţii non-guvernamentale. Cu o largă majoritate în Parlament, Emmanuel Macron a avut cinci ani toată puterea. A fost preşedintele "nu al celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi" (fostul preşedinte socialist François Hollande dixit) şi al celor foarte înstăriţi din cartierele de lux ale oraşelor. Iar săracii au devenit şi mai săraci (7-8 milioane în sărăcie extremă).

Toate sondajele - cu excepţia unuia scăpat de sub control, făcut de RTL, în care s-au exprimat 50.000 de persoane şi care dădea doar 3,5 % din voturi pentru Emmanuel Macron - îl dau pe acesta câştigător în primul tur. Mai mult, aceleaşi sondaje o plasează din nou pe Marine Le Pen pe locul secund, contracandidată deci în al doilea tur. Macron a surclasat-o umilitor pe Le Pen în 2017. Singurul candidat care aduce un puternic suflu nou e Éric Zemmour, împreună cu partidul său bine numit ReconquLte. Zemmour e susţinut de carismatica Marion Marechal, nepoata lui Jean-Marie Le Pen şi a lui Marine Le Pen, de Philippe de Villiers, politician celebru, fost candidat la preşedinţie şi fratele generalului Pierre de Villiers, fostul şef al Marelui Stat Major împins de Macron la demisie, pe lângă mulţi alţi grei ai partidului lui Marine Le Pen şi ai LR. Dar va reuşi el s-o depăşească pe Marine Le Pen cu care aleargă pe aproape acelaşi culoar ?

Valerie Pecresse (partidul LR - Les Republicains) pare scoasă din joc. Iar ceilalţi candidaţi, în frunte cu neocomunistul (fost socialist) Jean-Luc Melenchon pentru partidul La France Insoumise sau Anne Hidalgo, primarul Parisului, pentru Partidul Socialist, mulţi de stânga, nici nu sunt luaţi în calcul pentru turul doi. Éric Zemmour a ţinut, duminica trecută, un nou miting în Paris, la Trocadero, un miting patetic şi entuziasmant cu 100.000 de participanţi şi care a fost urmărit pe televiziuni şi în mediul online de peste 7 milioane de francezi. E singurul candidat de la care se aşteaptă mari schimbări. Dar realegerea scontată de sistem, probabilă, a lui Emmanuel Macron nu va face decât să adâncească criza franceză.

Scandalurile din ultimele luni de campanie nu par să fi schimbat trendul principal, cel al realegerii lui Emmanuel Macron. O anchetă parlamentară s-a ocupat de finanţarea mediei mainstream, cu chemarea la audieri, "la bară", a miliardarilor, a oligarhilor care o deţin. Dar cel mai mare scandal, încă în desfăşurare, cu o anchetă la Senat, este legat de cabinetul de consultanţă american McKinsey (cu sediul central în Delaware, paradis fiscal). Cu o cifră anuală de afaceri de peste 300 de milioane de euro, McKinsey (filiala franceză) nu a plătit impozite în Franţa în ultimii zece ani. Filiala franceză a cabinetului a fost condusă în ultimul timp de fiul fostului prim-ministru socialist Laurent Fabius, actual preşedinte al Consiliului Constituţional (echivalentul Curţii Constituţionale). Pe lângă contractele enorme cu statul din ultimii cinci ani, McKinsey ar mai fi reuşit să obţină în precampanie electorală un contract colosal (1 miliard de euro ?), aflat în desfăşurare. I se reproşează lui Emmanuel Macron că a condus Franţa mai degrabă cu McKinsey decât cu guvernul şi cu Parlamentul. McKinsey ar fi gestionat şi întreaga criză Covid, cu campania de vaccinare cu tot, de o manieră catastrofală.

După alegerile prezidenţiale vor avea loc în iunie alegerile parlamentare. Partidul azi ultramajoritar al lui Emmanuel Macron, LREM, nu e creditat, de aceleaşi sondaje, cu vreo şansă. Dacă Éric Zemmour nu va intra în turul doi, partidul său, ReconquLte, poate crea marea surpriză la alegerile legislative din iunie. Franţa a mai cunoscut coabitări dificile dar, în condiţiile actuale de criză multiplă, situaţia ar fi cel puţin "complexă".

Petru Romoşan
(preluare bursa.ro)