Un pseudo al treilea război mondial sau o adevărată „ciocnire a civilizațiilor"? (2)

Statul modern român a început să ia o formă odată cu revoluțiile de la 1848 din principatele române, Moldova, Muntenia și Transilvania. În 1877 Regatul român, alături de marea vecină ortodoxă Rusia, își câștigă independența prin război față de Imperiul Otoman. Transilvania se alătură Regatului României abia după primul război mondial, după dezmembrarea Imperiului Habsburgic austro-ungar. Evoluții asemănătoare au avut în același timp și alte țări europene.

„Statele-națiune, așa cum le concepem astăzi sunt o invenție europeană impusă ca model restului lumii în secolul al XIX-lea, câteodată cu mari lovituri de creion trasate cu rigla în disprețul identităților și rivalităților etnice." (Laurent Guyénot - „Les États-nations, c'est fini? La nouvelle géopolitique multipolaire", mai 2024, lesakerfrancophone.fr)

Continuăm prezentarea studiului-eseu al celebrului Laurent Guyénot, o relectură aprofundată a cărții „The Clash of Civilization" a lui Samuel Huntington, ca răspuns la marea dezordine în curs:

„Huntington trece în revistă toate marile ansambluri și raporturile dintre ele și încearcă să prezică evoluțiile lor posibile, care ar trebui să meargă în sensul regrupării Statelor-națiune sub efectul câmpurilor magnetice ale Statelor-far, pe care le putem numi simplu puteri imperiale. China este fără îndoială cea mai bine pregătită pentru o asemenea evoluție. Din anii 1990, China și-a dat ca obiectiv de a deveni campionul culturii chineze, Statul-far cu rolul de magnet către care se întorc toate celelalte comunități chinezești și își regăsește poziția sa istorică pierdută în secolul al XIX-lea, de putere hegemonică în Extremul Orient". Economic, ascendența regională chineză este deja un fapt împlinit.

„Economia Extremului Orient este din ce în ce mai mult centrată în jurul Chinei și dominată de ea. Chinezii din Hong Kong, din Taiwan și din Singapore au furnizat cea mai mare parte a capitalurilor care au permis creșterea economică din China continentală din anii nouăzeci (ai secolului trecut, n.n). La începutul anilor nouăzeci, chinezii reprezentau în Filipine 1% din populație dar controlau 35% din întreprinderile locale. În Indonezia, la mijlocul anilor optzeci chinezii reprezentau 2 până la 3% din populație dar posedau în jur de 70% din capitalurile private locale. Șaptesprezece din douăzeci și cinci mari întreprinderi erau controlate de chinezi și doar un conglomerat chinez contribuia el singur pentru 5% din PNB. La începutul anilor nouăzeci, chinezii constituiau 10% din populația Tailandei dar posedau nouă din zece cele mai mari grupuri și contribuiau pentru 50% din PNB. Chinezii reprezentau o treime din populația Malaeziei dar dominau aproape în întregime economia. În afara Japoniei și a Coreei, economia Extremului Orient este fundamental o economie chineză". (Samuel Huntington, op. cit.)

Laurent Guyénot își continuă lectura lui Huntington:

„Una din marile forțe ale Chinei este excepționala solidaritate etnică dintre chinezii din China și chinezii din diaspora instalați în străinătate câteodată de mai multe generații. Pentru chinezi «sângele apă nu se face» (blood is thicker than water), încrederea și angajamentele depind de contacte personale, nu de contracte, de legi sau documente legale". Această faimoasă „rețea de bambus" (bamboo network) le dă chinezilor din străinătate un mare avantaj în comerțul cu China. Omul de stat singaporean Lee Kuan Yew a spus: „Noi suntem de etnie chineză [...]. Noi împărțim anumite caracteristici în virtutea culturii noastre și a strămoșilor comuni [...] Oamenii resimt o empatie naturală pentru cei cu care împart atributele lor fizice. Această conștiință a existenței unei proximități este îmtărită de o bază lingvistică și culturală comună. Acestea facilitează încrederea și relațiile care sunt baza tuturor raporturilor în afaceri".

Subliniez că această puternică solidaritate etnică este încurajată de confucianism și de venerarea strămoșilor. Aceasta din urmă - venerarea strămoșilor - este atât de puternică în China încât Biserica Catolică a renunțat să o mai combată în 1939 și a declarat-o excepțional ca licită pentru catolicii chinezi. Vă trimit la articolul meu despre „elogiul cultului strămoșilor" pentru acest subiect care ar trebui să fie în inima dezbaterii despre civilizații (Laurent Guyénot, op. cit.).

Într-un articol viitor ar trebui să ne ocupăm, pe aceleași baze teoretice și documentare, despre trecutul și viitorul lumii islamice.

Petru Romoșan