Ucraina, un stat eşuat la frontiera de est a României?

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din URSS), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării...), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt. Ucraina - 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576 450 km2 fără Crimeea, cu un PIB nominal pe cap de locuitor de 3 055 de dolari în 2014 - este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse : tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern" şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild". Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi Fondul Proprietatea în România). Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă The Saker (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din SUA, din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze". Dezamăgirea e pe măsură. Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului." În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul XX, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei : „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului.

Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o „Mare Putere" ?" (Alexandre Soljénitsyne - „Le Problème russe à la fin du XXe siècle", Fayard, 1994, p. 126).

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia) : „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot : Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, ţările baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia" (ibidem, pp. 124-125). Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?" (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În SUA trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul SUA pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba" în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei SUA şi a NATO, din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în SUA şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din SUA, de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991 : „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 - n.n.). Eram pus pe o listă neagră a KGB, ca „activist antisovietic periculos" şi „provocator" ; pe drept cuvânt, de altfel" (Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz", lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021).

„Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea ?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri : în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică „schimbare în care putem crede", în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul. Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii". Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol", dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme" (The Saker - „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l'Ukraine", lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021).

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate" ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete" caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii ; SBU-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii '70 şi '80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată" (idem).

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual" (idem).

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă" n-a fost nici ea ţinută - ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului" a lui Hruşciov...). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie : „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din PIB-ul ţării, iar PIB-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media UE" (idem).

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă" (idem).

Ce înseamnă „stat eşuat" (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii '80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350 000-400 000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40 000-50 000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10 000-11 000 de volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400 000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia - pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte -, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari...

Petru Romosan