Ucraina: un nod geopolitic redutabil

În nord-estul României (şi al Basarabiei româneşti), în Ucraina se întâmplă lucruri din ce în ce mai grave, care merită să fie urmărite îndeaproape. Actorul de stand-up comedy care joacă în prezent rolul real de preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunţat cu toată seriozitatea că a dejucat o lovitură de stat care era pregătita pentru 1-2 decembrie, lovitură de stat în care ar fi fost implicaţi fostul patron al antrenorului Mircea Lucescu şi al clubului Şahtior Doneţk, miliardarul Rinat Ahmetov (15 miliarde de dolari, după Forbes - cărbune, siderurgie, fotbal etc.), Rusia şi, bineînţeles, Vladimir Putin. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a negat orice amestec al Rusiei într-o asemenea aventură.

Ucraina e azi un stat eşuat (un stat care produce instabilitate în regiune), în dezarticulare accelerată. Criza de autoritate, războiul civil din estul Ucrainei, criza economică, trupele „nazi", multiplele interese externe, americane şi europene, creează un cocteil exploziv. Ucraina se apropie de implozie chiar în lipsa unui război fatal cu Rusia. De altfel, Rusia are tot interesul să nu se implice direct în butoiul cu pulbere ucrainean. Ucraina este un stat confecţionat artificial, succesor al unei părţi din Uniunea Sovietică, născut în 1991 prin semnăturile preşedinţilor „revoluţionari" de atunci ai Rusiei (Boris Elţin), Ucrainei şi Belarusului. Probabil că mai mult de jumătate din teritoriu nu-i aparţinea Ucrainei în 1922, ci a fost luat prin rapt de fosta Uniune Sovietică după război de la Polonia, România, Cehoslovacia şi Ungaria. În plus, după 1991, mari regiuni rusofone sau rusofile au rămas în componenţa Ucrainei, creată politico-administrativ de Stalin şi apoi de Hruşciov.

Dar cel mai destabilizator a fost sprijinul interesat al SUA, al Germaniei şi al Poloniei începând cu „revoluţia portocalie" din 2004, revoluţie care l-a adus la putere pe prooccidentalul Viktor Iuşcenko în ianuarie 2005. Ucraina a devenit treptat, mai ales după 2014, un teren de joc războinic între SUA, NATO şi Rusia la frontierele Rusiei, la câteva sute de kilometri de Moscova. Situaţie intolerabilă pentru Rusia şi doar aparent avantajoasă pentru SUA şi NATO. Pentru că, la fiecare cam 100 de ani, Rusia a câştigat un mare război împotriva Europei Occidentale. E cazul războaielor cu Napoleon şi Hitler. De fapt, invers, e vorba de războiul lui Napoleon, la începutul secolului al XIX-lea, şi apoi de războiul lui Hitler, din anii '40 ai secolului XX, împotriva Rusiei. Rusia nu a atacat Europa, a câştigat războaiele din poziţie defensivă, de apărare.

Situaţia pare să se repete în mod straniu după alţi aproape 100 de ani, cu SUA şi NATO, care reprezintă practic tot Occidentul, coalizat împotriva Rusiei. De ce ? Ce-i mână în luptă ? SUA şi aliaţii săi occidentali nu pot digera faptul că Rusia înseamnă un teritoriu atât de vast, cu cele mai mari resurse naturale de pe glob. Deşi Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, Rusia continuă să fie cel mai întins imperiu între graniţele sale. Un imperiu care, inevitabil, se loveşte de interesele SUA, hegemon în declin.

Deşi armatele occidentale controlează Ucraina şi patrulează agresiv în Marea Neagră (dincolo de limitele tratatului de la Montreux), Rusia are, la fel ca în ultimele trei secole, toate capacităţile de a se apăra. Şi chiar de a contraataca teribil, aşa cum a mai făcut-o, ajungând la Paris şi la Berlin. SUA e apărată natural de două oceane şi e foarte departe, dar Europa Occidentală e mult mai expusă colosalei armate ruseşti. Lucru pe care se şi bazează hegemonul american în încercarea de a-şi păstra Europa aproape, în ograda sa, sub protectorat militar şi economic.

Istoria Ucrainei e una cu adevărat tragică. Statul ucrainean „independent" nu a existat, fantomatic, decât din 1917 până în 1922, când a fost integrat Uniunii Sovietice. În 1932-1933, Stalin a provocat o mare foamete (Holodomor) în Ucraina. Au fost 5 milioane de morţi. A venit apoi războiul, în care o parte dintre ucraineni au luptat alături de Hitler, iar o altă parte alături de Stalin. Pierderile de populaţie ale Ucrainei din timpul celui de-al doilea război mondial au fost estimate între 5 şi 8 milioane, dintre care o jumătate de milion de evrei ucişi de germani cu ajutorul unor colaboratori locali. După război, la fel ca în România (rezistenţa din munţi împotriva comunismului), ucrainenii foşti aliaţi ai nemţilor au dus un război de gherilă până în 1950. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de-a lungul întregului secol XX s-au constituit în Canada şi în SUA două mari comunităţi ucrainene care intervin inevitabil în politica Washingtonului şi a NATO.

În 2016 trăiau în Canada 1 359 655 de ucraineni, cei mai mulţi născuţi în Canada. E al treilea cel mai mare grup etnic ucrainean după cele din Ucraina şi Rusia Există şi un dialect canadian-ucrainean. Primul val de imigraţie a fost cel din 1891-1914. Al doilea val datează din 1923-1931. Al treilea, cel de după război, a venit între 1945 şi 1952. Există şi un al patrulea val, după căderea comunismului (începând cu 1991). Ucrainenii americani au fost recenzaţi în 2019 : erau 1 009 874. Principalele valuri de imigraţie sunt cam aceleaşi cu cele canadiene. Ivan Bohdan este primul ucrainean ajuns în America în 1607. Cel mai mare val de ucraineni instalaţi în SUA a fost cel de la începutul anilor '90, evrei şi protestanţi mai ales.

Nu e nevoie neapărat de un mare război în Ucraina şi la Marea Neagră pentru ca Ucraina să se destrame. Până la urmă, într-un fel sau altul, regiunile estice rusofone, Donbasul şi litoralul sudic, cu Mariupolul şi, probabil, Odesa, se vor întoarce la Rusia (Malorossiya, „Mica Rusie" din timpul imperiului). De-a lungul ultimilor 300 de ani, Imperiul Rus, Uniunea Sovietică nu au pierdut teritorii. Dimpotrivă, şi-au tot adăugat. Aşa a fost transformată şi Basarabia în gubernie la 1812. Numai în regiunea Odesa trăiesc şi astăzi peste 120 000 de români. Rusia va fi foarte interesată să le facă părtaşe la reîmpărţirea Ucrainei pe Polonia (partea vestică a Ucrainei), România (cu regiunile româneşti încă locuite de români) şi, probabil, pe Ungaria şi Slovacia. Atunci se va putea întoarce la România şi Basarabia, vechi pământ românesc. Ucraina s-a opus chiar mai vehement decât Rusia la reunificarea Basarabiei cu România. Ofensiva SUA şi NATO din Ucraina şi din Marea Neagră s-ar putea, în final, să folosească României şi Poloniei, cei mai importanţi aliaţi din estul Europei.

După datele oficiale, în Ucraina ar trăi 409 608 români (declaraţi moldoveni şi români). După alte statistici, neoficiale, în Ucraina s-ar afla peste 600 000 de români care încă vorbesc limba noastră. Ucraina deţine arbitrar : nordul Bucovinei istorice, patru cincimi din Maramureşul istoric (ţinuturile Apsei de Sus şi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), Bugeacul (Ismail, Cetatea Albă), Insula Şerpilor. Cele mai mari comunităţi de români sunt în regiunile Cernăuţi (în oraşul Cernăuţi şi-a făcut studiile Mihai Eminescu cu Aron Pumnul), Odesa şi Transcarpatia (Maramureşul istoric).

Acordul tehnico-militar între România şi Ucraina privind comerţul cu armament şi asistenţă, semnat de generalul, ministru al Apărării, Nicolae Ciucă şi de ministrul Apărării ucrainean, Andrii Taran, la 5 septembrie 2020, la fel ca tratatul cu Ucraina din 1997, „negociat" şi parafat de Adrian Severin, Emil Constantinescu şi Petre Roman, a fost în interesul partenerilor noştri NATO şi UE, şi contra intereselor fundamentale ale României. Aceste tratate şi acorduri pot fi oricând denunţate. În realitate, nu există date limită, iar trădarea nu se prescrie. Politicienii noştri recenţi satisfac toate cererile marilor puteri cu o totală supuşenie, fără să negocieze vreodată ceva pentru ţara lor. Să-i bănuim şi de vânzare de ţară ?

Românii nu au de ce să iubească Rusia. Teritoriile pierdute după cel de-al doilea război mondial şi care azi se află în componenţa Ucrainei, la fel ca Basarabia, ne-au fost răpite de Stalin, de sovietici. La fel ca tezaurul, pe care, dacă ar fi avut onoare, l-ar fi restituit deja integral. Aceste obstacole - tezaurul, Basarabia, teritoriile româneşti integrate în Ucraina postsovietică - le pun azi mari probleme eventualilor simpatizanţi români ai Rusiei, creştini ortodocşi sau nu. Până azi, la capitolul România, marea diplomaţie rusă nu şi-a dat măsura. În ceea ce priveşte Basarabia, Vladimir Putin, Serghei Lavrov şi diplomaţia rusă ar avea de câştigat dacă l-ar reciti pe Aleksandr Soljeniţin, altfel maestrul lor pe drept multstimat.

E limpede însă că, din cauza foarte accidentatei istorii a Ucrainei din secolul XX şi a marilor comunităţi de ucraineni din SUA şi din Canada, Rusiei îi va fi foarte greu să „desfacă" redutabilul nod geopolitic Ucraina.

Petru Romoşan