Talpeș talmeș-balmeș

Cel mai simplu lucru pe care aș putea să-l fac este, așa cum sugerează titlul de mai sus, să-l iau peste picior pe Ioan Talpeș. Și să-l tratez drept un personaj deraiat. Un om cu mintea rătăcită.

Nu o să procedez însă așa. Din simplul motiv că declarațiile domniei sale, lansate în spațiul public printr-un serial de interviuri pe care i le-a acordat ziaristei Anca Alexandrescu, la Realitatea Plus, se referă la momente istorice cheie parcurse de România în ultimele patru decenii, Talpeș vorbind și despre perioada anterioară căderii lui Ceaușescu. Și nu o face în calitate de istoric. Ci de specialist în diversiuni. În dezinformare. În tehnica manipulării. Simt că, dacă-l iau pur și simplu peste picior, tolerez cumva schimonosirea de către acesta a istoriei din care facem toți parte. Și nu pot trece cu inima ușoară peste așa ceva.

Ioan Talpeș, dincolo de maniera în care se erijează deseori drept buricul lumii, probabil dintr-un ego scăpat de sub control, a fost totuși un personaj cheie al României, cel puțin sub cele două mandate și jumătate deținute de Ion Iliescu la Președinția României. A fost șef al Administrației Prezidențiale. A învârtit pe degete ședințele CSAT. A condus de la Cotroceni comunitatea serviciilor secrete. A fost șef al Serviciului de Informații Externe, într-o perioadă extrem de frământată a istoriei noastre recente. Și a deținut și înalta poziție de prim-viceprim-ministru în Guvernul Năstase. Și a mai fost un mason de talie internațională, până când, prin 1996, se aude că ar fi fost „ars între palate". Adică excomunicat în mod rușinos. Din toate pozițiile pe care le-a deținut, s-a implicat serios de tot în politică, fie că avea voie, fie că nu avea voie, și a făcut-o într-un mod fățiș sau ocult. Iar astăzi, în acest serial, care va continua, dorește să rescrie istoria.

Am discutat cu mai multe persoane pe această temă. Unii consideră că, ajuns la o anumită vârstă, omul este dus cu capul. Și că bate pur și simplu câmpii. Eu refuz să cred într-un asemenea scenariu. Talpeș nu face altceva decât să încerce să rescrie istoria noastră din perspectiva cea mai favorabilă pentru el. Contrafacerea, minciuna îi sunt cu atât mai necesare cu cât, ocupând pozițiile pe care le-a ocupat, el a contribuit mai mult sau mai puțin decisiv la generarea unor evenimente care, în cele din urmă, au întârziat cu mulți ani revenirea României la un parcurs normal. Comparabil cu al celorlalte state din Europa Centrală și de Est. Voi începe acest serial de analize semnalând una dintre cele mai controversate și mai spectaculoase dintre „judecățile de valoare" lansate recent de Ioan Talpeș la Realitatea Plus, după ce acesta a stat ani de zile cumva închis ermetic în domiciliul său, transformat într-un palat de prost gust, în care mobila este poleită cu foiță de aur.

O chestiune extrem de controversată a istoriei recente se referă la predarea listei spionilor români către serviciile de Securitate ale unor state NATO și în primul rând către FBI. Dacă șeful Serviciului de Informații Externe al României a făcut acest lucru, atunci operația în sine nu poate fi altfel taxată decât drept trădare de țară. Trădare la cel mai înalt nivel. O trădare mai abjectă chiar decât cea de care s-a făcut vinovat generalul reactivat Militaru, dovedit drept agent GRU și care, imediat după preluarea puterii, imediat după 22 decembrie 1989, le-a predat sovieticilor o serie întreagă de documente secrete, după ce pe altele, care implicau persoana sa și a mmebrilor rețelei de spionaj din România, le-a subtilizat și le-a distrus. În defintiv, Ion Iliescu, recrutat încă din anii studenției de KGB și ajuns la putere în România după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu, și-a format din capul locului o echipă, alcătuită în general din foști agenți ai Moscovei.

Ceea ce nu a vândut Militaru rușilor, a reușit să vândă Talpeș americanilor. Lista spionilor care acționau pe teritoriul Statelor Unite, dar și pe teritoriul altor state, care acum ne sunt aliate.

Ei bine, ani de zile, luat la întrebări pe această temă, Talpeș fie a refuzat să răspundă, fie a negat cu înverșunare acest act de trădare, fie a fost evaziv. Este meritul ziaristei Anca Alexandrescu că, în acest adevărat serial de televiziune, a reușit să-l facă pe Talpeș să dezvăluie câte ceva din această operațiune de trădare.

Vreau să ne înțelegem cât se poate de limpede. La capătul epocii comuniste, România nu a fost o țară învinsă. România fusese ocupată de armata sovietică, apoi de activiștii sovietici și, în final, de către cozile de topor autohtone, colaboratori apropiați ai Uniunii Sovietice, școliți în universitățile de acolo, perioadă în care au fost cei mai mulți recrutați și instruiți pentru a acționa împotriva propriului popor. Cu toate acestea, România, ca de altfel toate statele din fostul lagăr socialist, nu putea să fie o țară învinsă, pur și simplu pentru că România nu a dus niciun fel de război împotriva Vestului. Să ne amintim că, în ultima perioadă a dictaturii lui Ceaușescu, România se retrăsese practic din Tratatul de la Varșovia și acționa ca un stat nealiniat.

Ca orice stat însă, România a avut agenți într-un număr relevant de state ale lumii. Unii, în special cei care studiaseră în universitățile noastre, deveniseră agenți de influență. Și rămăseseră agenți de influență, chiar dacă ajunseseră să ocupe poziții importante în statele din care proveneau. În lumea arabă, pe continentul african, în America de Sud, în Grecia, în Italia, în Germania de Est și chiar în Germania de Vest. Alții erau, ca să zic așa, „spioni oficiali". Ei lucrau în cadrul ambasadelor ori a delegațiilor economice și comerciale ale României în străinătate. A treia categorie, numită generic „spioni", era alcătuită din persoane care, sub o formă sau alta, părăsiseră România, unele fugind peste graniță „cu consemn", altele plecând după o aparentă activitate de dizidență. Aceștia se stabileau într-o serie de state, în general din vestul Europei sau din Statele Unite, își întemeiau acolo familii, își organizau diverse joburi și, sub acoperirea acestora, trimiteau informații mai mult sau mai puțin valoroase către București. Iar Guvernul României îi plătea prin diverse conturi secrete. Cei mai relevanți și mai preformanți creau adevărate rețele alcătuite din cetățeni occidentali, care erau stipendiați de la București. În fine, a mai existat o categorie, prorprie tuturor serviciilor de spionaj, ale așa-ziselor „fantome". Fantomele erau persoane bine instruite, cărora li se confecționau biografii false de etnici ale unor naționalități conlocuitoare. Practic era furată identitatea, cu ajutorul administrațiilor cimitirelor, care colaborau cu Securitatea, unor etnici care au decedat la câteva luni sau la câțiva ani de la naștere și care nu mai aveau familii în măsură să dețină controlul asupra realității. Aceste fantome erau infltrate în societățile respective, unde-și întemeiau familii și afaceri și erau „discret" ajutate să parvină în cele mai înalte medii economice și politice ale societăților respective.

Ei bine, Ioan Talpeș, care cunoaște foarte bine realitatea, face în mod voit confuzie între toate aceste categorii la care m-am referit mai sus. Un talmeș-balmeș care îi permite ca, pus în fața unor probe evidente, să recunoască doar o parte din adevăr. Dar o parte din adevăr înseamnă o minciună.

Mințind sfruntat, Ioan Talpeș ne relatează cum, sub administrația Iliescu, șef al serviciului român de spionaj fiind, ar fi negociat la sânge cu americanii predarea listelor de „fantome". Aparent, se referă la o singură categorie de spioni. Și, după ce ani la rând a negat că ar fi jucat cel mai mic rol sub acest aspect, iată că acum, formal, își dă drumul la gură. Ar fi negociat cu americanii un termen de grație pentru acești spioni. Vezi Doamne, acest termen era necesar pentru ca spionior să li se comunice oficial că statul român nu mai are nevoie de serviciile lor și să-i recheme la ordin în țară. Dar susține Talpeș că acești spion s-au sustras executării unui ordin militar imperativ. Încălcându-și jurământul. Și așa se face că, după cum ne comunică acest Münchhausen al politicii de la București, spionii, deși li s-a garantat în țară o serie întreagă de facilități, ar fi refuzat pur și simplu să se întoarcă. Și că, în aceste circumstanțe, după scurgerea a circa un an, el, Talpeș, ar fi decis să-i devoaleze autorităților din Statele Unite. Adică pur și simplu să le dea lista spionilor României. Tot Talpeș ne spune însă, printr-un adevărat derapaj logic, că de fapt acești spioni ai statului român lucrau bine merci pentru statul american. Și că erau cunoscuți de autoritățile de acolo încă din epoca Ceaușescu. Păi și atunci ce rost ar mai fi avut întreaga tevatură? Întreaga discuție? Negocierile care, pretinde Talpeș că s-ar fi purtat la cel mai înalt nivel la Washington? În fine, să trecem și peste asta. Strâns cu ușa de interlocutor, Talpeș ne mai dă o veste halucinantă. Și anume că, din loialitate față de Statele Unite, pentru a deveni partener strategic al Washingtonului, el s-ar fi dus acolo totuși cu lista spionilor în buzunar. Dar că lista ar fi rămas acolo, în buzunar, întrucât, ce să vezi, autoritățile FBI i-au comunicat lui Talpeș că nu au nevoie de nicio listă a spionilor României. Ne aflăm în plin Caragiale? Sau, într-un mod deloc abil, Ioan Talpeș încearcă să ne ducă de nas și să se sustragă unor eventuale acuzații de înaltă trădare? Și suntem abia la începutul acestui serial, pe care l-am intitulat „Talpeș talmeș-balmeș".

Sorin Rosca Stanescu