Suveranitatea națională ca reper

Suveranitatea națională este invocată frecvent. Cu tot respectul pentru opiniile libere și oneste, sunt nevoit să spun că nu este o chestiune doar de intuiție. Nu-i nici una de înrolare propagandistică sau de șuetă, fie ea și „oficială".Mai ales în acești ani, în care abundă oficiali cu opinii oarecari.

Ca și în alte chestiuni, e nevoie de cunoștințe de istorie. Sunt și la noi istorici sclipitori care le au, doar să nu mai fie opriți să le enunțe. E nevoie de cunoștințe juridice - bunăoară, nimeni nu stăpânește la noi dreptul internațional mai profesional decât Adrian Severin. Mai trebuie cunoștințe strategice - nu sunt întrecuți azi „realiștii politici" precum Mearsheimer, Walt, Challiand, Sandschneider, Wirsching, Masala, Braml. Este nevoie de integritate - destui dintre concetățeni care o au sunt ținuți la distanță, în pofida solidei lor culturi.

Un cunoscut director de revistă de cultură îmi amintea că suveranitatea trebuie gândită pe continent nu numai pentru Ucraina. De ce nu și pentru dosarul balcanic? Nu se poate spune că greșește. Suveranitatea nu se referă doar la ordinea existentă a Europei, ci și, în cazuri precise, la formarea acestei ordini.

Frontierele nu sunt, firește, singura problemă a vieții. Toți dorim o lume relaxată, cu oportunități. Dar atunci când un stat nu-și integrează democratic cetățenii, refuză acordurile privind minoritățile, interzice partide, monopolizează informații și recurge la ură, fiind construit pe încălcarea suveranității altora, discutarea frontierelor este inevitabilă.

Iar dacă discuți originile mai adânci ale conflictului de azi, nu înseamnă, cum perorează unii, că arunci lumea în incertitudini și haos. A trata profund aspecte delicate, inclusiv frontierele, cu criterii istorico-demografice, este responsabil. În definitiv, necazurile vin și din rezolvări în doi peri și lașitate.

Îmi vine mereu în minte avertismentul înțelept al lui Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft, 2006) - să nu ne amestecăm în relația milenară dintre ruși și ucraineni, fiind vorba de aceeași istorie, limbă, cultură. Respectul națiunilor impunea să nu se recurgă la decizii ce au dus, cum constată istorici francezi și germani, la conflictul de azi.

Teza mea este că suveranitatea națională trebuie luată mai în serios decât ieri. Nu ca articol de propagandă, rupt de alte aspecte, ci ca principiu sănătos, confirmat direct și indirect de istorie. Mai ales că ne îndreptăm spre sfârșitul ideologiei globalismului. Se poate discuta la infinit, dar, la această oră, oricum se va evolua, sunt la îndemână exemple concludente.

În orice caz, pentru a fi la obiect, în reglementările internaționale actuale se prevede suveranitate națională. Care, însă, include și securitatea vecinului. Aceste reglementări ar trebui citite în întregime. De aceea, dubla măsură sau trecerea sub tăcere a faptelor nu sunt rezolvări, iar înlocuirea argumentelor cu ura doar amplifică conflictele. Și, în definitiv, ce frontiere apărăm?

Pilotați de prejudecăți, clișee și tot felul de servicii, sunt indivizi care nu se mai informează, dar vor să dea lecții altora. Mai grav, unii nu știu decât penibila deviză „sau ești de acord cu improvizațiile noastre, sau ești cu rivalii". Cu această deviză s-a și ajuns ca, în loc de analiză matură, să se spună că cei cu păreri proprii ar fi automat aserviți cuiva.

Desigur că mediatizarea superficială falsifică și creează ceea ce nu există. Să ne amintim că însuși Heidegger, care nu se putea plânge că nu ar fi avut notorietate mondială, a trebuit să pună pe frontispiciul scrierii sale finale precizarea: cine mă cunoaște doar din ceea ce este publicat, nu mă cunoaște. De altminteri, ziariști de azi de cea mai mare anvergură și probitate au stat ani de zile în arhive pentru a da monografii lămuritoare, care sunt azi referințe.

Sunt și diverși oameni neinformați și de rea credință care își închipuie că și pe alții îi mișcă motivațiile lor meschine. În anii cincizeci, erau propagandiști care cultivau pe aceste meleaguri anti-americanismul. Acum, în virtutea aceluiași mecanism păgubos, copiii lor fac anti-rusism. Jalnice și una și alta, ca orice anti- orb la fapte! Mai ales că românii ar trebui să-și vadă, precum multe comunități de azi, de viața lor, de dezvoltarea și bunăstarea propriei țări.

Mulți am făcut în suișul vieții ceea ce ne-a stat în putere pentru schimbare și o societate liberă și dreaptă. Nu intru acum în detaliile faptului că, intrat pe mâini nepotrivite, proiectul anilor nouăzeci a fost desfigurat în România. S-a ajuns la degradarea economică, instituțională și culturală de azi, sub propagandiști care, atunci când mulți am făcut reforme de compatibilizare spre a intra în Uniunea Europeană și Alianța Atlantică, erau preocupați de propria aranjare și fraudau. Sunt fapte.

Dar proiectul asigurării în România a unei democrații cu libertăți și drepturi, în solidaritate cu lumea civilizată, nu cu fraude și nedreptăți, trebuie reluat. Nu este alternativă. Desigur, reluat cu pricepere, competență și devoțiune, din capul locului fără segregarea cetățenilor.

Un director de publicație este admonestat acum de către un individ abuziv că ar fi „antioccidental, antiamerican, antieuropean, putinist". Este astfel cazul să ne întrebăm: prooccidentalismul, proatlantismul, proeuropenismul au intrat oare în proprietatea cuiva? Din câte știm, SUA și UE nu au arendat afilierea la valori cuiva. Principial, contează cetățenii. Iar despre oameni de stat și opțiunile lor, pe care monografii americane și engleze temeinice le-au semnalat la timp, ar trebui citit. În fond, a dat respectivul ins vreo analiză? Să o arate!

Ai oare dreptul să pretinzi „prooccidentalism", când tu stai pe abuz, fraudă și meschinărie? Mă tem că asemenea propagandiști nu cunosc nici America, nici Europa, nici Occidentul, nici lumea. Ei le invocă la ocazii dar nu fac bine românilor. La urma urmelor, de ce valorile lumii libere să nu intre în viețile oamenilor fără intermediari corupți? Din fericire, nimeni nu are monopolul valorilor.

Faptul că, dincolo de împrejurările vieții, păstrezi cooperări mutual avantajoase cu orice țară, nu înseamnă că te căsătorești cu ea. Este mai bună criza în care a fost aruncată Europa - cu sancțiuni comerciale, cu oprirea nechibzuită de cooperări, cu înarmări când se vrea pace? Poți să nu fii de acord cu unul sau altul, dar poți replica argumentat.

Firește, nici suveranitatea nu este ceva simplu. Sănătos înțeleasă, ea nu înseamnă că se închide ceva și fiecare face ce-l taie capul. Nu se poate însă funcționa fără suveranitatea statelor naționale decât intrând în crize.

Desigur că este importantă respectarea reglementărilor internaționale bine înțelese. Că trebuie distins între „națiune civică", bazată pe instituții democratice de formare a voinței politice, și „națiune etnică", prezentă în societățile în care trăim. Că reprezentanța națională (parlamentul), stabilită în condiții de pluralism politic și legitimitate democratică, este subiectul de drept al suveranității naționale - persoanele, organizațiile, etc. având alte roluri. Suveranitate fără democrație curată eșuează, vedem bine.

De prin anii nouăzeci, se trăiește, cum se știe, în era globalizării. Dar cu confuzii costisitoare.

O confuzie, despre care am mai vorbit, este între „globalitate", care este realitatea vieții, în care depindem de ceea ce se petrece pe glob, „globalizare", care este o politică economică de reducere a barierelor dintre țări, și „globalism" (detaliat în A. Marga, După globalizare, Meteor Press, București, 2018). Globalismul este o ideologie - ideologia potrivit căreia pe lume ar fi un centru de comandă pentru deciziile statelor naționale, dincolo de interese proprii și circumstanțe istorice.

Este de asumat că trăim și vom trăi în globalitate, că se va putea recurge la globalizare, dar ideologia globalismului nu dă rezultate. O spun analiștii cei mai responsabili.

O altă confuzie ține de preluarea de către „democrați" a unor feluri de a face politică condamnate de istorie. Scurt spus, bolșevismul și nazismul revin pe nesimțite tocmai la nepoții celor care le-au combătut cu prețul vieții. Malformarea și interzicerea de partide, limbajul anatomo-fiziologic al decidenților, exaltarea de decizii unipersonale ale unor nulități sunt din arsenalul cunoscut al nazismului. Disciplinarea cetățenilor de la amvonul unor funcții, cecitatea decizională sunt din cel al bolșevismului. Ignorarea legitimării democratice vine din ambele.

Citez mult, cum s-a remarcat. În definitiv, căutarea adevărului s-ar cuveni să prevaleze. Citez experiențe, autori și lucrări ca să consolidez evaluările propuse, să arăt că sunt oameni cu o autoritate mai mare decât a mea în sprijinul a ceea ce susțin și, normal, pentru o informare la zi a concetățenilor.

Fiindcă subiectul articolului de față este suveranitatea națională, să ne amintim de reacția lui de Gaulle. El știa ce lume vine, dar a cerut să nu se distrugă suveranitatea națională. Ea nu este relicvă a unui trecut consumat, ci o condiție a vieții demne de om, spre a împiedica anumite regrese.

Titularul de azi al studiilor politice de la Sorbona ne aduce din nou pe pământ. El ne spune că nu este posibilă democrația fără suveranitate națională și acuză faptul că „îmbrățișând valorile democratice, noi am uitat sensul democrației, sensul ei politic, care este guvernarea de sine" (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p.58). Un italian prestigios a spus-o și mai net: „problema majoră acum este aceea de a salva democrația când parlamentele și guvernele au pierdut progresiv instrumentele de putere și se prezintă, în cele mai bune dintre cazuri, ca executori de politici decise în altă parte sau puternic conditionate de evenimente pe care nu le pot controla" (Sergio Romano, Morire di democrazia. Tra derive autoritarie e populismo, Longanesi, Milano, 2013, p.97). Îi poți contrazice?

Pledoaria pentru suveranitate națională nu este lozincă. Și nu are nicio importanță cine se reclamă din ea. Două argumente din viața actuală sunt hotărâtoare.

Primul este argumentul consecințelor. Un analist american notoriu a spus-o categoric: „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism" (Robert Kaplan, „Was Democracy Just a Momentum?", în The Atlantic, dec., 1997, p.55 și urm.). Se poate contesta?

Prin „promovarea democrației din exterior", întreținută de globalism, ne spune o analiză autorizată de armata americană, s-a ajuns la susținerea de clici corupte și „guvernanțe cleptocratice" care aruncă cetățenii în disperare (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015, p.6). Metropolele întrețin contacte cu simpli politruci, aceștia le spun ceea ce vor să audă, iar populația suferă. Serviciile secrete și misiunile externe închid ochii la realități. Nu este de mirare că populațiile întorc spatele falsei „democrații" ce li se oferă.

„Promovarea externă a democrației" are la fel de multe lacune ca și exaltarea „promovării doar interne" (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p.55). Ambele au nevoie de o reanaliză din perspectiva „autodeterminării" comunităților naționale. Titularul de la Harvard al studiilor de democrație trage concluzia directă: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou în mâinile proprii destinul" (Yasha Mounk, The People vs. Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It, Harvard University Press, 2018, p.27). Altfel, se cultivă o „democrație fără drepturi", care distruge viața publică. Se poate glumi pe această temă?

Al doilea este argumentul ineficacității. Se observă ușor că democrația există, cât este, în cadrul național (Pierre Mannent, op.cit.). Legitimarea este posibilă începând cu statul național, iar asistența socială o face doar statul național (Jürgen Habermas, Discursul de la Louvain, 2013). Am argumentat, la rândul meu, că „a fi european nu este ceva de natura bătutului cu pumnul în piept, ci are de a face cu luciditatea constatării și cu răspunderea acțiunii. Mai cu seamă astăzi, când este hotărâtor nu atât ceea ce se decide într-un centru de comandă, cât ceea ce rezolvă statele naționale însele. Nu dezarmarea statului național, ci profilarea sa prin rezolvarea problemelor cetățenilor săi este la ordinea zilei" (A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018, p.336). Cine strivește statul național, strivește democrația și, cu ea, dezvoltarea.

Mulți decidenți, ignorând realități și surzi la opiniile cetățenilor, cred că societatea nu s-a schimbat din 1990. Nu-i deloc adevărat! În toate țările s-a învățat din anii 1980-1990 și s-au făcut schimbări. Nimeni nu stă pe loc. Tehnologiile, ştiinţa modernă, orientările religioase, „marea politică", de care vorbea Nietzsche, și, desigur, presiunile cetățenilor au alimentat schimbările.

Expun detaliat în alt loc analiza, aici constatând doar că sunt nenumărate probe că s-a ieșit din taxonomia moștenită (capitalism, socialism, corporatism etc.) a societăților. De exemplu, capitalul financiar conduce economia, iar statul intervine când sunt periclitate marile interese. Proprietatea, oricare ar fi, nu mai decide singură politica. Inegalitățile din societate se agravează. Partidele clasice dispar. Carierele le decid nu doar calificarea, ci și corupția, nepotismul, rețelele cleptocratice. Puterea politică o exercită amalgamuri de birocrați, agenți ai firmelor multinaționale, servicii secrete și titrați ajunși. Statul este controlat de această combinație. Populația este sub asaltul propagandei, desfășurată în condițiile unei întinse „refeudalizări" din societate, începând cu sfera media.

S-a trecut astfel la o societate în care individul se bucură de libertăți, dar i se pretinde conformism cu regulile unei competiții cu margini vagi. Presiunea este la depolitizare, începând cu partidele, care devin, din exponenți ai valorilor, agenți de influență. Coerența societății suferă, sciziunile se adâncesc. Democrația devine concurs de coterii. Se petrece un fenomen nou ca amploare - îl vedem în repetarea de clișee pe scară mai mare ca oricând. Gândirea, cugetarea cu mintea proprie sunt de fapt sub asediu. Se caută aducerea la unitate nu a oamenilor, ci a cugetării - ceea ce este primejdios. Dezbaterea cetățenească fiind redusă, nemulțumirile iau din nou calea radicalismului.

Sunt de părere că vorbirea despre libertăți, democrație, justiție, tipul de societate are de plecat de la asemenea realități incomode. În definitiv, este gândire doar acolo unde realitatea este asumată integru, nu escamotată. De aici are de plecat un proiect de societate adus la zi.

România de azi este un exemplu a ceea ce înseamnă renunțarea la suveranitate - căci, să fim lucizi, nu i-a luat-o cineva, ci decidenți ai ei, debusolați și lacomi, o oferă mereu pe tavă. Trec în revistă pe scurt doar câteva dintre urmările certe. Căutând investitori, dar cu disponibilitatea la orice a decidenților efectivi și slabul lor profesionalism, cum ne spun economiștii, țara și-a destrămat o industrie semnificativă. Iar acum, plesnesc lipsurile - în energie, medicamente, alimente și altele. Țara nu mai atinge justiția ca justiție, cât timp este sub vătafi care, depășiți, caută aprobări ale legilor țării pe la diferite porți. S-a cățărat la decizii o prostocrație care cultivă confuzia valorilor. Ea nu a fost în stare să țină piept pandemiei fără furturi, iar acum nu folosește fără hoție banii europeni. Proliferează oportunismul, care reînvie în fapt adevărul unic, gestionat de sus. Sub un amatorism organizat, politica externă s-a descompus în excursii. Exponenții României actuale o înarmează, fără să știe, precum alte țări, de simetrie. Efectul sintetic al renunțării la suveranitate și al nepriceperii decidenților este sărăcirea perseverentă a țării în condițiile cele mai prielnice pentru dezvoltare de sine.

Democrația și civilizația se apără cu adevăruri. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni, dar viitorul României ar trebui să preocupe. Ce înseamnă de fapt să ai vecini înarmați, până la urmă cu arme atomice (să fim realiști: se comercializează deja încărcături nucleare!), fără tradiție democratică și democratizare, atrăgători geopolitic, intrați în alianțe? România va deveni și mai nesemnificativă decât au făcut-o decidenții de azi și trimisă în voia sorții. Se reconfirmă, din toate direcțiile, că reaua credință și judecata pripită sunt răi sfătuitori.

Andrei Marga