Super Big Brother, prins într-un super-șpagat!

România este prinsă într-un război fără precedent la frontiere, cel puțin în ultimii 80 de ani, și în aceste condiții nu are totuși niște legi funcționale ale securității naționale. Iar toate ultimele tentative au încremenit, rând pe rând, în proiect. Din mai multe motive, normele care reglementează acest important domeniu trebuie aduse la zi. Adaptate acestor vremuri. Nu mai putem funcționa pe o legislație din 1991. Ce e de făcut?

Mai întâi, trebuie să explicăm cum de s-a ajuns în acest impas. De ce, în condițiile în care au existat de-a lungul ultimilor 30 de ani mai multe tentative de a aduce la zi normele vizând siguranța națională, acest lucru nu s-a putut realiza. Opinia mea cât se poate de bine întemeiată și argumentată este că vinovați au fost în primul și în primul rând reprezentanții serviciilor secrete. Precum și antenele lor din Guvern și Legislativ. Acestea, prin mai multe tentative, au încercat să forțeze limitele în ceea ce privește restrângerile de libertate pe care societatea le poate suporta. Din acest motiv, de fiecare dată, opinia publică a reacționat, impunându-le deputaților și senatorilor o serie întreagă de rezerve. Pentru a nu-și mai bate capul, pentru a nu se lăsa prinși între ciocan și nicovală, aceștia au tergiversat de fiecare dată procesul de adoptare al unor acte normative cu conținut exploziv. Și uite așa, au trecut trei decenii.

În tot acest timp, serviciile secrete nu au stat pe loc. Prevalându-se de diverse decizii CSAT, care, atenție, în realitate nu au niciun fel de putere legislativă - CSAT-ul ca instituție neputând să fie nici măcar inițiator al unor proiecte de legi - serviciile secrete au încălcat sistematic legislația, așteptându-se să se acopere din spate, retroactiv, prin acte normative care însă nu au mai fost adoptate în Parlament. Și astfel ne-am trezit în plin război, fără o legislație adecvată de protecție a siguranței naționale, dar în schimb cu nenumărate reglementări și practici paranormative.

În cele ce urmează mă voi referi, pentru a mă face mai bine înțeles, la cel mai sensibil domeniu. Cel păstorit de Serviciul Român de Informații. Și care a vizat crearea unui super Big Brother în România. O operațiune, atenție, în fapt finalizată. Nu și în drept. Să o luăm pe rând.

SRI desfășoară o intensă activitate de securitate cibernetică. Aceasta vizează toate instituțiile statului, dar și o puzderie de societăți comerciale, a căror activitate se presupune că poate să aibă un impact asupra siguranței naționale. Absolut nimeni nu poate însă să răspundă la întrebarea cât se poate de simplă în ce bază legală se desfășoară o atare activitate. Tot fără răspuns rămâne până în prezent și întrebarea care sunt în realitate instituțiile publice cărora SRI le asigură securitatea informatică și dacă, în absența unui cadru legal, sunt cel puțin încheiate cu acestea protocoale de colaborare. Următoarea întrebare, tot fără un răspuns oficial, este dacă, prin măsurile de securitate informatică aplicate instituțiilor publice, SRI transferă conținut informativ în sistemele proprii pentru stocare și analiză, așa cum sugerează o recentă declarație a unui important conducător SRI. Conform articolului 9 din Legea 114, Legea de organizare și funcționare a SRI, monitorizarea rețelelor informatice nu se poate face decât cu un mandat de la judecător. În absența acestor mandate, ce argumente ar putea prezenta, dar nu a prezentat până în prezent, conducerea SRI, privind legalitatea activității de culegere, verificare și valorificare a informațiilor, cu obținerea de informații conținut din cadrul instituțiilor publice, sub „umbrela" asigurării securității informatice? Și, în fine, o întrebare cheie este legată de sursa de finanțare a întregului sistem de stocare și analiză a informațiilor. A fost o finanțare făcută din bani europeni? Da sau nu? Și dacă da, care a fost scopul declarat, desigur nu și cel real, al proiectelor prin care au fost accesate fondurile europene?

Aș putea vorbi și scrie mult și bine atât despre necesitatea unor legi moderne ale siguranței naționale, care ar trebui să existe, dar ne lipsesc, cât și despre România ca experiment, prin intermediul SRI, a unui super Big Brother prin intermediul căruia întreaga societate, toate componentele acesteia și toate instituțiile statului, inclusiv cele din instituțiile de forță, sunt în prezent monitorizate. În absența unor acte normative, pur și simplu în baza unui viol. Cine își asumă până la urmă răspunderea? Și în ce fel? Și de ce, în continuare, Executivul bâjbâie și este incapabil să prezinte în Parlament proiecte coerente de legi, care să poată fi dezbătute în mod transparent, într-un termen rezonabil și apoi votate și promulgate? Cine are de fapt interesul ca, pe de-o parte, experimentul numit România să continue, iar pe de altă parte, prin însăși această activitate, reprezentanții unor importante instituți să se vulnerabilizeze din punct de vedere legal?

Sorin Rosca Stanescu