Suflul bombelor de la Kiev a spart ferestrele la Palatul Elysee

Postat la: 23.06.2022 10:17 | Scris de: ZIUA NEWS

Suflul bombelor de la Kiev a spart ferestrele la Palatul Elysee

Desigur, faptul că partidul Președintelui Macron a pierdut majoritatea absolută în Adunarea Națională și astfel nu mai are cum forma guvernul fără o alianță cu alte forțe politice și fără a evita constituirea unei opoziții foarte puternice, cu exigențe de neignorat, trebuie analizat din toate unghiurile posibile, întrucât cauzele sunt complexe. Motivele de nemulțumire populară au fost multe și ele se reflectă în rezultatele alegerilor de duminică, dar, fără îndoială, războiul Occidentului cu lumea, așa numitul război ruso-ucrainean, a contat enorm.

Președintele Emmanuel Macron a fost mult mai echilibrat decât alții în ceea ce privește abordarea crizei ucrainene și din acest punct de vedere era, poate, de așteptat ca francezii să îl recompenseze la urne. S-a văzut, însă, că ei acceptă mai greu dialectica discursului macronian în chestiunea ucraineană. Războiul și pacea sunt două „săbii" care cu greu pot sta în aceeași teacă. Or, domnul Macron excelează în încercările de a realiza asocieri împotriva naturii.

În plus, se știe că în mod tradițional, francezii suportă cu atât mai puțin costurile crizelor, cu cât ele devin mai mici. Cu cât situația se ameliorează cu atât ea este percepută a fi mai intolerabilă. Și poate că există o anumită logică în asta. Ei se întreabă de ce au plătit deja mult când se dovedește că se putea plăti mai puțin.

În speță, nici măcar nu putem vorbi de ameliorarea situației, ci doar de raționalizarea limbajului. Și chiar dacă și cuvântul este o armă, la Emmanuel Macron ea s-a tocit de mult. Dacă îți dai cuvântul prea des ca să substitui faptele prin vorbe, până la urmă rămâi fără el.

Cu atât mai mult cu cât a deținut și președinția Consiliului UE, Franța ar fi putut convoca o conferință internațională cu privire la „criza ucraineană" la care ar fi trebuit invitați măcar membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, împreună cu vecinii Ucrainei, și care ar fi trebuit să aibă pe agendă cel puțin următoarele puncte: 1. definirea garanțiilor de securitate care pot fi oferite Rusiei, conform cu cererea acesteia formulată înaintea intervenției militare în Ucraina; 2. definirea garanțiilor de securitate oferite Ucrainei, în special în schimbul renunțării de către aceasta la intrarea în NATO; 3. definirea garanțiilor pe care Ucraina le poate oferi vecinilor prin inserarea utilă în arhitectura de securitate regională (ceea ce ar include și consolidarea democrației interne); 4. definirea unui sistem de măsuri pentru creșterea încrederii, controlul armamentului și echilibrul forțelor armate în Europa de est; 5. stabilirea unui program integrat de măsuri cu caracter umanitar pentru reducerea suferințelor populației civile ucrainene înainte de reinstaurarea păcii și a unuia de reabilitare economico-financiară post criză a statului ucrainean; 6. organizarea cadrului internațional care să faciliteze desfășurarea cu succes a negocierilor ruso-ucrainene menite a ajunge la o pace justă, fezabilă și durabilă între cele două state vecine.

Câți ar fi răspuns invitației de a participa la această conferință aproape că nu contează. Ar fi contat prea puțin și dacă încercarea nu ar fi dus la consens în privința răspunsului dat punctelor de pe agendă. Progresul ar fi constat în aceea că lumea ar fi putut afla, cu ajutorul Franței, cine este cu adevărat fiecare dintre actori și în care piesă joacă. Din asta, Franța ar fi avut doar de câștigat, meritul său fiind, dacă nu acela de a fi rezolvat problema, cel puțin acela de a o fi definit corect, aducând claritate într-o lume nevrozată de confuzia subsecventă unei prea îndelungate guvernări prin minciună. Poporul ar fi simțit că liderii s-au întors cumva la el, cu respect și poate le-ar fi iertat unele din păcatele trecute. Nu a fost cazul.

De asemenea, în cadrul NATO și UE Franța ar fi trebuit să blocheze deschis orice decizii care ar fi dus la escaladarea aberantei politici a sancțiunilor economice (de fapt un laș război economic) îndreptate împotriva Rusiei, dar care lovesc în primul rând cetățeanul european, precum și deciziile privind întreținerea războiului prin transfer de armament părților aflate în confruntare armată directă. Întărirea flancului estic al NATO pentru a întări poziția de negocieri a Occidentului euro-atlantic cu Rusia, iar nu pentru a intra în război cu aceasta, are o logică, dar purtarea războiului cu Rusia prin intermediul Ucrainei este și imorală și ineficientă.

Dacă ar fi procedat așa, ca protector al intereselor vitale ale cetățenilor europeni (abandonați, în prezent, chiar de către liderii lor naționali) și ca promotor al păcii, Emmanuel Macron și-ar fi afirmat anvergura de lider european, pe care și-o dorește atât. Nu poți fi, însă, credibil în discursul despre pace, când tu înarmezi Ucraina. Nu poți fi autentic în îndemnul referitor la încetarea confruntării militare, când inflamezi războiul economic. Nu poți convinge că îți pasă de soarta cetățenilor ucraineni, când nu îți pasă de suferințele propriilor cetățeni. Nu poți dovedi că ești democrat când după ce ai jurat pe Constituția țării tale că vei apăra interesele legitime ale cetățenilor care la urne ți-au încredințat destinul, tu îi sacrifici pe aceștia de dragul intereselor altei națiuni (de fapt ale unei oculte supranaționale). Nu poți proba că ești inteligent când acțiunile de luptă pe care le decizi sau la care achiesezi îi profită mai mult adversarului decât alor tăi și ție, iar tu le tot repeți cu speranța că reluarea aceleiași măsuri poate duce la rezultate diferite. Nu îi poți înșela tot timpul pe toți pretinzând că acest război este despre dreptate (o dreptate pe care pacea ar urma, chipurile, să o sacrifice) când el este, evident, despre putere și sfere de influență. Nu poți conta la infinit pe apelul public cântând liturghia valorilor morale, când tu practici la vedere religia banului. Și nu-i poți cere poporului să se smerească pe când tu te trufești.

Pe acest fond războiul cu Rusia a dus, așa cum ne-o arată rezultatul alegerilor franceze, la consolidarea partidelor anti-sistem sau a celor situate mai aproape de extremele spectrului politic decât de centru. Cu alte cuvinte acest război pune în discuție nu numai ordinea internațională atlanto-centrică, ci și ordinea internă a statelor spațiului euro-atlantic. Se produce o răsturnare generală a sistemului de valori occidentale.

SUA, precum și aliații lor din NATO și UE ar trebui să țină seama de asta. De fapt, Casa Albă a primit deja un avertisment sever în alegerile din California.

Acest război purtat cu Rusia, dar, indirect, și cu aliații ei și cu cei ce vor să rămână neutri (căci „cine nu-i cu noi este împotriva noastră"), chiar de ar fi câștigat (deși, cu greu poate fi definit acest concept), ne va pierde nu numai pacea mondială, respectiv pacea americană, ci și pacea lăuntrică, adică, în sumă, întregul univers.

Sunt unii care se bucură zicând că Vladimir Putin nu și-a atins (până acum) obiectivele războiului din Ucraina și că, mai mult, a primit inversul a ceea ce dorea. Din câte îmi aduc aminte, Moscova și-a justificat „operațiunea militară" ca pe o alternativă impusă de refuzul Occidentului de a discuta serios îngrijorările sale referitoare la lipsa unor garanții de securitate, și i-a fixat ca obiective declarate „demilitarizarea" și „denazificarea Ucrainei". Ce alte ținte și-o fi pus în minte nu știu pentru că nu sunt acolo. Ce nu a atins sunt obiectivele pe care Occidentul i le-a atribuit și i le-a inclus în agendă (sic!); obiective pe care Putin se încăpățânează să le ignore.

Ambițiile strategice ale Kremlinului mă interesează, însă, puțin. Ceea ce mă interesează sunt obiectivele noastre, ale lumii occidentale căreia noi românii ne-am alăturat cu entuziasm și bună credință. Care sunt ele? Le-am atins oare sau avem perspectiva de a le atinge?

Nu cred că acestea sunt creșterea inflației, criza energetică, înstrăinarea piețelor euro-asiatice și asiatice, prăbușirea sistemului financiar internațional și abandonarea liberului schimb, renunțarea la dolar ca monedă de rezervă, amorsarea bombei cu ceas a foametei africane și declanșarea a noi valuri de migrațiune. Un obiectiv secret, dar de nedeclarat, ar fi limitarea drepturilor și libertăților cetățenești, precum și transformarea democrației pluraliste într-o formă fără fond. Acestea sunt pe punctul de a fi atinse, dar ele nu sunt obiectivele demosului, ale popoarelor, ci ale oligarhiei globale oculte și ilegitime.

În orice caz, îmi vine greu a crede că obiectivul Occidentului este demolarea ordinii mondiale bazate pe regulile pe care el le-a stabilit aproape unilateral. Or, inclusiv alegerile franceze ne arată că asta se întâmplă și astfel se observă că nu Putin obține inversul a ceea ce a dorit, ci tocmai oponenților lui li se întâmplă asta. Și nu cumva tocmai implozia actualei ordini mondiale, în cadrul căreia arhitecții euro-atlantici, adică „băieții noștri buni", i-au atribuit Rusiei un anumit rol și un anumit loc fără să îi ceară asentimentul, este marele obiectiv strategic din capul lui Vladimir Putin, „pohta ce a pohtit"?

Merită? De ce? Cu siguranță nu merită. Pentru Occident este un război suicidar. Și cum noi, românii, aparținem acestui Occident, nu ne putem dori asta.

La Fulton, în 1946, Winston Churchill a anunțat lumii nașterea ordinii bipolare. O „cortină de fier", de la Baltica la Adriatica, se lăsa peste lume, împărțind-o în două jumătăți adverse, între care pacea avea să se mențină prin „echilibrul terorii".

În 1990, Francis Fukuyama anunța „sfârșitul acestei istorii" iar noi speram că, odată cu înlăturarea acelei cortine, geografia și istoria Europei și a întregii lumi se vor reconcilia permițându-ne să trăim cu toții în fraternitate, libertate, pace, demnitate și bunăstare, toți diferiți și toți egali. Poate că a fost o utopie, dar eu am fost și rămân partizanul neînduplecat al acelui vis, învățând din istorie (ceea ce cândva mi-a spus și istoricul Helmuth Kohl) că realiștii de azi sunt visătorii de ieri, după cum visătorii de azi sunt realiștii de mâine.

Acum, în 2022, însă, la Sankt Petersburg, Vladimir Putin anunță sfârșitul ordinii unipolare. Ce va urma, parafrazându-l pe același Churchill, este, asemenea Rusiei, un secret ascuns într-o enigmă învăluită de mister. Să sperăm că va fi un pluricentrism flexibil cu puteri simetrice.

„Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape!" - sună o cugetare americană. După 1990 niciodată nu am reușit cu claritate să aflăm dacă Rusia ne este prieten sau dușman, dar am încercat să o ținem cât mai aproape, conștienți că suntem diferiți și că tradițiile noastre culturale nu sunt chiar identice. Această linie este abandonată acum, nu de dragul Ucrainei, ci din cauza narcisismului, egocentrismului și egoismului occidental.

Să sperăm că lecția alegerilor franceze ne va trezi. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Adrian Severin