Strategia Națională de Apărare: 40 de pagini de mizerabilă filosofie globalistă

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a dat publicității Proiectul de strategie de apărare pe care îl propune spre adoptare Parlamentului. Analiza lui sau a ceea ce deocamdată știm despre el, inclusiv din prezentarea făcută de dl Nicușor Dan, Președintele executiv ilegitim, scoate la iveală o concepție care poate fi ea însăși o amenințare la adresa securității României.

1. APĂRARE SAU SECURITATE?

Deși propunerea redactată de CSAȚ ne este prezentată ca strategie de apărare, ea formulează, în realitate o strategie de securitate.

Faptul arată că autorii nu au proprietatea termenilor. Ei confundă securitatea, concept mai amplu care include și dimensiunea militară, cu apărarea, care se referă la răspunsul dat unor agresiuni externe îndreptate efectiv împotriva celui care se apără.

Degradarea învățământului sau instabilitatea regiunilor învecinate sunt amenințări la adresa securității unui stat, dar acestea nu pot fi anihilate prin mijloace specifice apărării. În războiul hibrid apărarea nu se rezumă, într-adevăr, la folosirea mijloacelor militare, dar asta nu conduce la punerea semnului egalității între apărare și securitate.

În 1989 armata a fost trimisă împotriva protestatarilor români care acționau pentru dărâmarea regimului de guvernare a țării. S-a spus atunci - și pe bună dreptate - că forțele armate naționale au exclusiv misiunea apărării statului împotriva atacurilor din afară, iar nu împotriva propriilor cetățeni. De aceea, implicarea armatei în evenimentele din anul amintit a fost considerată crimă.

Forțele mandatate cu menținerea ordinii interne sunt altele - poliție, jandarmerie, servicii de informații interne etc. Pretutindeni, în regimurile democrate, dar chiar și în cele autoritare, se evită implicarea armatei în operațiuni vizând propriii cetățeni. Încercările unor lideri politici de a o face (în SUA, Franța sau Italia) s-au izbit de rezistența capilor armatei. A fost altfel numai în cazul puciurilor sau al unor regimuri totalitare.

Nu cred că autorii strategiei și-au propus conștient folosirea instrumentelor militare destinate apărării pentru menținerea regimului politic actual sau al ordinii interne, dar subconștientul le-a jucat o festă. Aceasta ne spune că, la limită, actualii guvernanți, confundând securitatea cu apărarea, ar fi gata să apeleze reflex din nou la armată împotriva cetățenilor țării.

În context trebuie făcută și diferența între amenințare și pericol. Înarmarea excesivă a unui stat vecin (ex. Rusia sau Ucraina) este un pericol, dar nu și o amenințare atât timp cât interesele strategice ale celor două state converg, iar relațiile lor diplomatice, economice, politice, culturale sunt bune. La amenințare se răspunde prin strategii de apărare. La pericol, prin strategii de securitate.

Securitatea este un concept mai abstract care reclamă o gândire mai sofisticată. Apărarea este un concept mai concret pentru înțelegerea căruia este suficient și un creier mai puțin performant sau mai puțin exersat. Poate că așa se explică apariția confuziei de la nivelul CSAȚ.

În orice caz, aceasta reflectă și nivelul scăzut de cunoaștere și competența precară a celor care compun respectiva instituție. Iar dacă nu le sunt clare conceptele cu care operează, cum pot ajunge la concluzii clare și soluții adecvate?!

2. CUM APERI CETĂȚEANUL FĂRĂ A APĂRA CETATEA?!

Ni se spune că obiectivul Strategiei ar fi nu apărarea statului, ci a cetățeanului. Adică cetățeanul este decuplat de cetate. Nu apărăm cetatea, ci pe locuitorii ei (sic!).

Poate că în urechile multora o astfel de exprimare populistă sună bine, dar ea, de fapt un slogan iar nu o strategie, reprezintă, dacă se încearcă luarea în serios și punerea în practică, o amenințare la adresa securității statului, inclusiv cea militară.

Un cetățean fără cetate este un cetățean fără identitate. O societate ruptă de politic este o societate fără putere.

Securitatea statului ar putea să nu fie afectată atunci când securitatea cetățeanului este (spre exemplu în cazul acțiunilor teroriste), dar invers, adică menținerea securității cetățenilor în condițiile în care securitatea statului este amenințată, este imposibil. Statul are tocmai rolul de a apăra securitatea cetățenilor. Când statul se prăbușește cetățenii rămân fără apărare. Singura lor soluție atunci este refugiul în forme arhaice de socializare.

Dacă apărarea statului nu mai contează, înseamnă că statul nu mai contează. Dacă statul nu mai contează, identitatea cetățenilor nu mai contează. Dacă statul nu contează și nici identitatea cetățenilor nu contează, aceștia nu au altă cale spre a-și apăra interesele decât intrarea în relație cu deținători de putere supra-statali sau infra-statali. Căci fără putere nu există protecție. Concurența pentru protecția deținătorilor puterii astfel crește, ceea ce le oferă acestora o poziție dominantă față de cetățeanul ... fără cetate. A face din stat un subiect nedemn de apărare sau unul apărat în subsidiar, înseamnă, în realitate, abandonarea unui „popor global" lipsit de identitate națională la discreția potentaților globali. Inutil de adăugat că fără popor nu mai există nici conducerea poporului - democrația.

Avem de a face, deci, cu o concepție de taliban ong-ist care cu șiretenie sacrifică siguranța națională pe altarul globalismului cultural neo-bolșevic.

3. „INDEPENDENȚA SOLIDARĂ"

Se susține că Strategia s-ar baza pe un concept nou care, nedefinit și neexplicat de autori, este abandonat în sfera deplinei ambiguități: „independența solidară".

Într-o interpretare binevoitoare, conceptul poate fi înțeles ca o formă de împăcare a contrariilor reprezentate de politica vizând evitarea dominației externe, pe de o parte, și cea de evitare a izolării externe, pe de altă parte. Așa cum susțin deja unii autori, independența se exprimă astfel în interdependență, ea încetând să fie exclusivă pentru a fi cooperativă, cu observația că izolarea în slăbiciunea relativă proprie te face mai dependent de alții decât exercitarea în comun a suveranității împreună cu alții, îndreptată spre satisfacerea unor interese comune. Dacă ar acesta ar fi înțelesul dat sintagmei respective, am putea bănui o contribuție „suveranistă" sau, mai bine spus, „național conservatoare" în elaborarea documentului, asocierea „independenței" fără nuanțe, cu „solidaritatea" ca limitare a caracterului nu absolut, ci exclusivist al independenței, deschizând calea spre reafirmarea supremației Constituției ca sinteză juridică a identității naționale (a românilor).

Plasând, însă, conceptul în contextul întregului document, el pare a promova mai degrabă ideea dragă globalismului „progresist" neo-bolșevic a „independenței limitate"(remake a doctrinei Brejnev privind „suveranitatea limitată") prin cedarea de suveranitate (trâmbițată emfatic de Traian Băsescu-Petrov) către puteri străine - statale, suprastatale sau parastatale - cu care România se „solidarizează" prin subordonare, vasalitate, renunțare (la interesul național).

Când independența își pierde caracterul absolut, se impune întrebarea: „independență față de cine?". Tot astfel este legitim să ne întrebăm: „solidaritate cu cine?". Or, răspunsurile par a fi: „independență față de națiunile suveraniste" și „solidaritate cu puterile globaliste"; „independența în raporturile cu alte națiuni suverane" și „solidaritate supranațională sau paranațională" (nu transnațională).

Din această dilemă ne ajută să ieșim Iulian Fota, unul dintre fundamentaliștii globalismului progresist cultural (sau neo-bolșevic sau soroșist), care crede că folosirea conceptului de „independență" în cadrul sintagmei „independență solidară" („independență față de cine?", „solidaritate cu cine?" - se întreabă și el, simțind că diavolul suveranist și-a băgat coada în Strategie spre a separa cumva „solidaritatea" de „independență" tocmai în încercarea, șiret declarată, de a le logodi) „are iz ceaușist". Deci, după cuvântul „patriotism",iată că și cuvântul „independență" trebuie puse la index. Așadar asta vor dumnealor. E bine să știm!

4. „SANCȚIUNILE ECONOMICE": O AMENINȚARE IGNORATĂ

Desigur - amenințările decurgând din politica sancțiunilor economice secundare, de care Strategia nu se ocupă de fel, audovedit-o - trăim o vreme a interdependenței globale, iar nu a independențelor absolute. Faptul generează anumite riscuri securitare, dar „deriscul" (adică reducerea riscurilor rezultate din întrepătrunderea operațiunilor economice, din interoperabilitatea militară și tehnologică, din interconectivitatea infrastructurală) nu trebuie confundat cu „decuplarea".

Decuplarea explodează în fața celui care o promovează. S-a văzut astfel cum războiul economic, ca parte a războiului hibrid purtat în Ucraina și pentru controlul Ucrainei, între Occidentul euro-atlantic colectiv și Rusia cu aliații ei asiatici, a explodat în fața promotorilor de sancțiuni economice (în realitate acte de război), precum UE, afectând minimal sau chiar profitând subiectelor țintă, precum Rusia, China sau India.

Sancțiunile principale impuse Rusiei au pus pe butuci economia UE, dependentă de energia ieftină importată din Rusia. Sancțiunile secundare impuse Chinei au blocat, prin efectul răspunsului chinez, industriile americane, dependente de importurile de soluri rare sau de microprocesoare chineze. Tentativa sancțiunilor tarifare secundare aplicate Indiei a scos-o pe aceasta din sistemul de securitate indo-pacific proiectat de SUA și a împins-o în parteneriat cu rivalii strategici ai Americii.

Ruperea lanțurilor transnaționale de aprovizionare, în numele securității, nu este soluția. Dincolo de scumpirea activităților economice la nivel național, cu corolarul deteriorării calității vieții cetățenilor și, pe cale de consecință, cu inducerea revoltelor sociale și a instabilității economice, exacerbează concursul dintre națiuni în dauna cooperării între națiuni, iar acesta este un factor de insecuritate la nivel planetar, ducând, în cele din urmă, la război mondial.

Politicile privind combaterea strategiei sancțiunilor economice și ocolirea consecințelor lor, precum și acțiunea externă vizând promovarea unor instrumente politice și juridice pentru neproliferarea „armei economice" și interzicerea recurgerii la „arma de distrugere în masă a sancțiunilor economice unilaterale", nu i-a preocupat pe autorii Strategiei. Asta chiar dacă documentul a fost conceput în contemporaneitate cu problemele create României de sancțiunile ilegale - în dreptul internațional și în cadrul „ordinii internaționale bazate pe reguli" - aplicate unor agenți economici (inclusiv transnaționali și multinaționali) cu capital privat rusesc.

Oare prejudiciile produse României de strategiile geopolitice și geoeconomice ale aliaților săi, în disprețul cronic al intereselor naționale românești, nu reprezintă amenințări la adresa securității naționale a României și, pe cale de consecință, a independenței ei?!?! Se pare că nu. În concepția autorilor strategiei, „focul prietenos" și „loviturile prietenoase" fac acceptabil statutul României de „victimă colaterală". Desigur, și aceasta este o strategie, dar o strategie a sinuciderii.

Cum primii afectați în cazul sancțiunilor economice, sunt cetățenii, inclusiv cei din statele care aplică sancțiunile, cum mai rămâne cu lozinca apărării orientate către cetățean iar nu către stat?!

5. „TOATĂ PUTEREA ONG-urilor!"

Strategia constată un decalaj semnificativ între nivelul de performanță al administrației publice și progresul societății.

Deși nu ni se explică pe ce criterii au putut fi comparate cele două, scopul comparației pare clar: ONG-urile, ca structuri ale societății civile sunt, vezi Doamne!, cele capabile să răspundă nevoilor și aspirațiilor legitime ale cetățenilor, iar nu statul, respectiv instituțiile lui. În focul revoluției bolșevice din Rusia, Lenin cerea ca „toată puterea să fie dată sovietelor de muncitori și soldați". Nicușor Dan, de pe baricadele revoluției neo-bolșevice din România, cere ca „toată puterea să fie dată societății civile!" (adică ong-urilor); cel puțin până când și administrația publică se va ridica la nivelul lor de conștiință și eficiență ideologică și organizatorică.

Instituțiile statului sunt controlate democratic (cel puțin ca posibilitate); ONG-urile, nu. A pune ONG-urile, fie și sub denumirea mai „catifelată" de societate civilă, deasupra statului este egal cu a spune că nu avem nevoie nici de stat nici de democrație (adică, să uităm, de conducerea poporului).

Fiecare ONG exprimă și promovează interesele unui grup limitat de persoane, minoritar prin raportare la ansamblul comunității naționale. Astfel, ceea ce se dorește a ni se băga în cap este că minoritățile pot și, pentru că pot, trebuie să conducă statul, fără a se supune scrutinului majoritar, cel puțin până când majoritatea care determină compunerea instituțiilor statului va ajunge la nivelul lor de competență, abilitate și performanță administrativă.

Că problema competenței administrative deficitare datează încă din anii 1990 și a rămas nerezolvată, este un adevăr. Că rezolvarea ei trebuie să ne preocupe prioritar, este un obiectiv corect. Că anumite grupuri socio-profesionale s-au salvat, au supraviețuit și și-au rezolvat problemele existențiale fără ajutorul statului și fără ghidaj ideologic, ci numai prin mijloace tehnice, acționând acolo unde statul / administrația publică a lăsat terenuri virane, este posibil.

De aici și până la a spune că statul, entitate eminamente politică, la limită este inutil și poate fi înlocuit de societatea civilă, că partidele politice, care sunt jucătorii indispensabili ai oricărui joc democratic, cu ideologiile care le diferențiază, sunt mai degrabă parte a problemei decât parte a soluției, și că ele pot fi substituite de ONG-uri, este o distanță enormă. Globalismul neagă atât statul, ca produs și parte ale unui contract social, cât și poporul ca entitate culturală, precum și democrația ca sistem de organizare a societății în care poporul, prin reprezentanții săi, ghidează procesul de administrare a puterii publice, spre a asigura conviețuirea armonioasă a tuturor indivizilor. De aceea se poate spune că Strategia de apărare promovează insidios globalismul și, în realitate, în loc să apere statul, oferă argumente pentru lichidarea lui.

6. PUTERILE AUTORITARISTE ȘI INSTITUȚIILE INTERNAȚIONALE

Concentrarea puterilor autoritariste simultan cu slăbirea instituțiilor internaționale este prezentată ca o altă amenințare la adresa securității României. Din nou, în aparență observația este corectă. Numai în aparență.

Prima întrebare care se pune este cine sunt puterile autoritariste a căror concentrare ne amenință? Răspunsul este subînțeles, dar inechivoc: curentele și statele suveraniste sau anti globaliste.

Și care sunt instituțiile internaționale neputincioase să neutralizeze pericolul? Sunt cele care practică diplomația multilaterală și susțin o ordine mondială consensuală, pornind de la afirmarea și apărarea egalității suverane - ONU, OSCE, OMC etc.

Odată înțelegând acestea, ghicim și terapia preconizată: crearea unei concentrări globaliste autocaracterizată ca democratică și liberală, capabilă, în același timp, să stabilească regulile pe care să se bazeze ordinea internațională și să impună respectul pentru respectivele reguli, fără să mai apeleze la instituțiile internaționale convenționale, consensualiste, integraționiste, multilateraliste și suveraniste. Acestea din urmă deranjează amenințând „ordinea internațională bazată pe reguli" (ca și când ar putea exista și o ordine fără reguli) măcar și întrucât pun în dezbatere globală regulile celei dintâi, atunci când nu le resping de-a dreptul.

De ce sunt, spre exemplu, SUA, Marea Britanie și Franța democratice și liberale? Pentru că nu sunt asemenea Rusiei și Chinei, care sunt autoritariste și iliberale. (sic!) De ce sunt Rusia și China autoritariste și iliberale? Pentru că nu acceptă supremația SUA, Marii Britanii și Franței, și nu se aliniază agendei lor geopolitice. (sic!) Deci nu respectă „valorile noastre"; singurele valabile cu caracter universal (sic!). De ce este ONU slabă? Pentru că nu reușește să oblige majoritatea globală să își însușească regulile jocului și prioritățile SUA, Marii Britanii și Franței. De aceea, acestea sunt nevoite să blocheze prin veto rezoluțiile Consiliului de Securitate, susținute de majoritatea globală, pentru ca apoi, întrucât vetoul oprește decizia dar nu rezolvă problema, să apere ordinea globală făcând dezordine globală, adică să apere pacea lumii multiplicând și eternizând războaiele. (sic!) Este simplu, nu-i așa? Și clar!

Când forțele autodeclarate ale binelui se luptă cu forțele proclamate ale răului, în afara instituțiilor multilaterale, scoase din joc, competiția devine cruciadă și neutralitatea făcătoare de pace este exclusă. Deviza globalismului neapărat „progresist" devine „care pe care" și reia exclusivismul maniheist al formulei „cine nu este cu noi este împotriva noastră. Spre această lume ne duce Strategia de apărare a României; pentru a accepta (fărăde)„legile" acesteia ne pregătește ea.

7. CENZURA COMUNICĂRII PE REȚELELE SOCIALE

Expansiunea digitalizării și a influenței rețelelor sociale creează posibilități de dezinformare și manipulare care trebuie contracarate - ne avertizează Strategia. Consecința inconturnabilă este controlul politic al exprimării pe rețelele sociale.

Cu alte cuvinte se argumentează limitarea libertății de exprimare și, implicit, a libertății de conștiință. Presa fusese deja declarată amenințare la adresa securității României de pe vremea Președintelui-jucător Petrov. (Este vorba despre libertatea presei și presa liberă, desigur, iar nu despre presa miluită sau cea capturată.) Acum sfera se lărgește pentru a include orice tip de comunicare publică.

Este adevărat că minciuna, calomnia, limbajul vulgar, instigarea la ură, dezinformarea, manipularea și altele asemenea s-au incubat pe rețelele sociale și proliferează acolo. Dreptul cetățeanului la corecta informare trebuie și el protejat. O atare protecție nu poate fi asigurată, însă, de Ministerul „Adevărului" și de „Poliția Gândirii" sau prin incriminarea „delictului de opinie".

Or, Strategia nu oferă o altă perspectivă, măcar și prin aceea că nu consideră violarea libertății cuvântului și nenumăratele încălcări ale libertății de expresie săvârșite de către chiar instituțiile publice sau sub discreta îndrumare și protecție a Guvernului, ca fiind amenințări la adresa securității și capacității de apărare a României.

Cine poate exercita cenzura? Desigur, numai puterea politică- ne lasă să înțelegem Strategia. Socotindu-se titular legitim al monopolului violenței, statul român actual este privit și ca monopolist al adevărului iar, pornind de aici, ca titular al dreptului monopolist la propagandă și îndoctrinare. Strategia de așa zisă apărare o afirmă prin ... tăcere. Menționând amenințarea mai mică, cea a minciunii private, și păstrând tăcerea asupra amenințării mai mari, cea a minciunii publice, și decizând să o combată pe prima fără a preconiza vreo atingere a celei din urmă, Strategia rezumă totul la negarea libertăților individuale, altminteri garantate de Constituție. Dar Constituția este de mult suspendată.

Daca societatea trebuie tot mai mult fragmentată și se fragmentează în domeniul administrării pozitive, puterea statului trebuie tot mai mult concentrată și se concentrează în domeniul administrării coercitive. Aceasta, chipurile, în numele apărării adevărului ca parte a apărării siguranței naționale. Un adevăr proclamat în epoca postadevărului și monopolizat de stat. Țesutul social se deșiră fiecare refugiindu-se tainic în propriul adevăr, altminteri interzis în spațiul public. În paralel Guvernul și tentaculele lui vizibile și invizibile decid ce este adevărat și ce nu este adevărat, păzind apoi respectarea deciziei lor prin teroarea de stat.

Așadar, haos social și autoritarism statal. Anomie societalăși distopie statală. Iată sistemul bielă-manivelă proiectat pentru așa zisa apărare a României! O Românie, desigur, fără identitate culturală și fără coeziune națională.

Adrian Severin