"Situația e gravă", ne spune comandantul bazei

Suntem la multe ore distanță după vizita la baza Mihail Kogălniceanu, unde am zburat cu Spartanul și unde ne-au fost prezentate, printre altele, planurile de extindere. Apoi ne-am îmbarcat în elicopterele militare și am zburat aici.

Am fost asimilați Bazei de Operare Înaintată (FOB, Forward Operating Base) de la Enisala și inserați în Regimentul 307 Infanterie Marină, singura unitate de infanterie marină pe care o are România de altfel și care face parte din flotila fluvială.
Sunt primii oameni care dau piept cu rușii dacă ajung la gurile Dunării, ca idee. Deci situația e gravă, repetă comandantul. Vedem o filmare în care un grup de persoane, care vorbește rusă, transmite revendicările sale. Înțelegem că un grup paramilitar, numit Pitușencii, terorizează zona. Sunt înarmați și trebuie intervenit rapid.

Sus în camionul militar și pornim la drum, însosțiți de două TAB-uri. La drum prin satele din zonă, lăsăm Jurilovca în urmă și mergem mai departe. Vom avea contact cu inamicul. Ca de obicei, mintea mea își imaginează lucruri. În farmecul înserării, mă cred într-o bandă desenată, la negociere cu șeful grupării paramilitare. Îmi imaginez, nu știu de ce, că îl cheamă Roșcov, că e mustăcios, și m-am așezat la masă cu el în bucătăria lui. Încercăm să ne înțelegem, îi spun că e un bărbat bine, cu viitorul în față și că e păcat să nu coopereze. Degeaba. Roșcov e aprins, are ideile lui, nu te poți înțelege cu el. Va lupta până la moarte.
Înapoi la realitate. Camionul a intrat în pădure, liniștea e suspectă, dar nu se întâmplă nimic. Mergem, mergem, mergem și tot nimic. Cel mai probabil Pitușencii ne-au văzut și nu vor să lupte cu noi.

Dar la un moment dat camionul încetinește nefiresc de mult. Normal. Un copac a fost așezat în calea noastră și drumul e blocat. După care totul se derulează pe repede înainte. Răpăieli de arme încep brusc, nu se face economie la muniție. Pădurea amplifică totul, e o nebunie. Culcat! Culcat, culcat, culcat! Mă arunc pe podeaua camionului, unde recent a fost o baltă de motorină, apoi trapa se deschide și ne prăvălim spre pădure. Alergi tare, n-ai cum altcumva, pentru că se execută foc prea puternic, după care ne rostogolim pe un povârniș, care în dinți, care de-a valma, cum se poate. Se trage greu de tot, Pitușencii nu sunt de colo.

Situația a fost rezolvată, am revenit la bază. Suntem veseli, bem cafea, dar nu știm ce ne așteaptă. Situația a devenit și mai gravă. Vom ieși pe canalele Deltei cu bărcile de comando și vom avea contact cu un inamic superior. Se subliniază asta, inamicul e superior la toate capitolele. Iar dacă situația o impune, ne retragem. Sus în bărci, care sunt foarte, foarte rapide. Pentru moment, însă, alunecăm pe apă în tăcere, iar gunner-ul din față e foarte atent. Inamicul poate apărea de oriunde. Mă uit la păpurișul pe lângă care ne scurgem și îmi imaginez zeci de combatanți inamici ascunși acolo, care cu cuțitele în dinți, care cu mâna pe trăgaci să ne facă sită. Dar mergem. Mergem, mergem, mergem.

În înserarea Dobrogei, frumusețea e copleșitoare. Cetatea Enisala tronează impunătoare nu departe, rămășițele pietrei se semnează decisiv pe misiunea noastră, iar păsările se agită speriate, parcă presimțind ce se va întâmpla. Intrăm pe ultimul canal, unde cursul apei e mai repede. Pare să ne tragă cu el și mă cred bursc pe străzile unui oraș inundat de ape, după ce pronia cerească a hotărât să ne ofere o luptă God-level, ca să ne încheiem viețile într-o glorie absolută.

Apa ne trage, ne trage, ne trage și deodată... intrăm pe Razelm și frumusețea momentului e ireală. Trebuie să ai ochi buni și să fii stăpân pe cuvinte să marchezi așa ceva, iar eu nu știu dacă sunt. Bărcile de comando au o viteză incredibilă și pocnesc luciul apei atât de tare că aproape ne aruncă din ele. Ireal. La scurt timp, însă, după o recunoaștere a situației operaționale, ne retragem, inamicul e într-adevăr superior. Înapoi pe canal, fugim efectiv, doar că... la un moment dat începe să se tragă atât de puternic că încep să mă întreb sincer dacă e doar un exercițiu. Pare că păpurișul însuși a dezvoltat arme, arme pe care le ține în frunzele devenite brațe și trage în noi.

E o ambuscadă. Aici, din păcate - și nu îmi vine să cred că scriu așa ceva - sunt nevoit să iau o pauză de la a povesti desfășurarea evenimentelor, din simplul motiv că sunt clasificate. Deci pur și simplu nu îmi vine să cred că am ajuns să fac o postare în care să scriu așa ceva și evident că regret lucrul ăsta, dar nu se poate altfel. Ce pot să spun sunt următorele: Înapoi în bază, trebuie să rezolvăm situația nou creată, doar că pare imposibil, pentru că este foarte gravă. Mult mai gravă decât ne imaginam. Și orele trec, și trec, și trec, iar noi suntem incapabili să rezolvăm într-un mod credibil ce s-a întâmplat.

La ora 3.45 în noapte suntem trimiși la somn, fiind anunțați că la 5.30 vom reporni misiunea. Dar ce somn? Una la mână că toată lumea e apăsată de gravitatea situației, doi la mână că dormim în cortul militar, pe pat de campanie. Ești doar tu cu hainele de pe tine, iar eu la ora asta am devenit un amestec de zoaie în compoziția cărora intră motorină, transpirație, praf și mult, foarte mult Autan. Așa că rămân treaz, și bine fac. La 5.30 fix se dă trezirea, doar că aici ceasul deșteptător sunt mitralierele. Ba-ba-ba-ba-ba-bam, se trage, din nou, foarte puternic și suntem anunțați că baza e sub atac aerian. Drept urmare, suntem trimiși direct în buncăr, unde stăm un timp nedefinit.

În fine, la multe ore după ce a doua misiune a început și în urma căreia a rezultat un dezastru, vom asista la încheierea ei, în care forțele întrunite ale Armatei Române - sol, aer, apă - vor încerca să rezolve punctul în care noi am greșit. Și, desigur, sub ochii noștri, exact asta fac, cu o desfășurare de forțe efectiv devastatoare, în compunerea căreia de data asta intră inclusiv lunetiști. Undeva, ceva, am făcut bine în viață dacă am ajuns să trăiesc ziua asta care a început de... 24 de ore? 36? 80? 800? Naiba mai știe, dar nici nu mai contează.

Luca Dinulescu