Sfîrșitul finlandizării și NATO între extindere și transformare!

Din senin, din iarbă verde, Suedia și Finlanda au solicitat să devină membri ai NATO. Lung prilej de vorbe și de ipoteze. Ce interese le mână pe cele două? Ce interese au SUA și UK pentru a împinge la o asemenea extindere a NATO în flancul cel mai puțin amenințat și cel mai greu de apărat? Ce interese are Germania să vadă Marea Baltică devenind „lac american"? Ce deranjează Turcia care se opune primirii Finlandei și SUA dând astfel o altă lovitură coerenței și coeziunii NATO? Care sunt interesele României, în acest context complex și complicat?

MIC RECURS LA ISTORIE

La finele deceniului 1990, în cadrul unei conferințe organizate în Ungaria cu referire la viitorul NATO, spuneam că „NATO va fi ori global ori nu va mai fi deloc". Pe atunci, însă, URSS abia dispăruse iar succesorii săi nu mai erau priviți ca inamici ai statelor euro-atlantice, ci, într-o lume dezideologizată, aveau vocația de a deveni aliați în cadrul unui pact defensiv global menit a apăra pacea în fața atacurilor unor inamici neconvenționali (terorismul și statele controlate de acesta, crima organizată suprastatală, corupția transnaţională, traficul ilicit), precum și a agresiunii entităților cvasi statale („statele eșuate"). O NATO globală, pentru a-și păstra caracterul de alianță politico-militară (cu accent pe politic) defensivă, trebuia să includă în sistemul său ca parteneri strategici, într-o formă sau alta, nu doar Rusia și Ucraina, cu care în 1997 se încheiaseră importante acorduri de cooperare, ci și China, India, Japonia sau Australia.

Dacă ar fi rămas o simplă organizație nord-atlantică, NATO ar fi devenit inutilă sau chiar, asemenea oricărei puteri militare lipsită de un inamic evident și primejdios, ar fi ajuns un pericol la adresa păcii întrucât ar fi fost tentată să își inventeze rivali și să provoace războaie de natură a-i justifica existența. Dacă globalizarea NATO ar fi vizat numai ambițiile iar nu și structura, numai țintele iar nu și participarea, lumea s-ar fi fracturat din nou în blocuri militare adverse cu o geopolitică agresivă, în timp ce alianța nord-atlantică s-ar fi transformat din defensivă în ofensivă.

Rămâne să apreciem dacă nu cumva lucrurile tocmai pe aceste coordonate negative au evoluat și continuă să evolueze. În ciuda mai multelor încercări privind reformarea sa, făcute inclusiv prin implicarea unor grupuri de experți și lideri politici „în retragere" (așa zisele „grupuri de înțelepți"), toate proiectele propuse nu au putut contura altceva decât o NATO asemenea unei „salate de state" plasată în jurul „fripturii nucleare americane".

La începutul deceniului 2010, am fost membru al Convenției pentru viitorul Europei, chemată să redacteze un „tratat constituțional" european, precum și raportor al Consiliului Europei (ulterior raportor din umbră al Parlamentului European) pentru soluționarea conflictelor înghețate din Caucazul de Sud (Abhazia, Abjaria, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah).

Ca membru al Convenției am susținut includerea în tratat a unei clauze de solidaritate similară articolului 5 din Tratatul de la Washington. Orice agresiune, fie ea având cauză umană sau naturală, împotriva unui singur stat membru al UE trebuia să genereze în mod obligatoriu reacția comună a tuturor celorlalți membri. Cea mai puternică opoziție față de această propunere a venit din partea reprezentanților Finlandei și Suediei care au invocat statutul lor de neutralitate pentru a ne convinge că formula solidarizării în cazul apariției unor inamici externi era de neacceptat pentru ele. Eu unul am contra-argumentat arătând că intrarea statelor respective în UE, care funcționa pe baze federale, era prin ea însăși renunțarea la neutralitate, cel puțin în expresia absolută a acesteia. Nu a fost, însă, chip să îi înduplecăm pe finlandezi și pe suedezi, ei sfârșind prin a ne obliga să admitem că neutralitatea ținea de însăși identitatea lor națională la care, în nici un caz, nu puteau renunța. De aceea, s-a adoptat doar o clauză slabă care viza ajutorul reciproc în cazul calamităților naturale.

În ceea ce privește Caucazul de Sud (așa cum ulterior aveam să o recomandăm și în cazul Ucrainei), avea să fie adoptată (chiar dacă uneori cu jumătate de gură) propunerea mea ca pentru a se găsi o rezolvare crizelor din regiune, în condițiile în care acolo se ciocneau interesele Rusiei, SUA, Turciei și UE, ar fi fost de reflectat la preluarea modelului „finlandizării" (ca și la constituirea unei Comunități a statelor transcaucaziene, după modelul UE). „Finlandizarea", adică rămânerea statelor din regiune în afara oricărei alianțe (în special militare) cu oricare dintre marile puteri având interese acolo, era văzută ca unica soluție pentru securitatea și stabilitatea lor, pentru libertatea, prosperitatea și demnitatea cetățenilor lor. Astfel, experiența neutralității finlandeze, acceptată la finele celui de al doilea Război Mondial, război pierdut de Finlanda ca aliată a Germaniei naziste (asemenea României), în schimbul garantării integrității și independenței acesteia (inclusiv în ceea ce privește alegerea regimului politic intern), a fost luată ca un reper general și o sursă indiscutabilă de inspirație pentru cei aflați în vecinătatea imediată sau apropiată a unor mari puteri rivale, la răscruce de vânturi geopolitice și bătaie de ambiții imperiale.

CÂT DE ÎNFRICOȘĂTOARE ESTE AMENINȚAREA RUSĂ PENTRU FINLANDA ȘI SUEDIA?

Iată, însă, că acum tocmai Finlanda este aceea care renunță la... „finlandizare"; urmată de Suedia care de câteva secole nu a mai cunoscut războiul și care se leapădă de neutralitatea intrată tot de secole în gena sa culturală, cu serioase profituri economice și politice. De ce? Oficial, de frica Rusiei care i-ar fi îngrozit pe finlandezi și suedezi invadând Ucraina. Ca și când situația geostrategică a Ucrainei ar fi aceeași cu cea a Suediei și Finlandei. Oare chiar așa să fie?

Aranjamentul fino-sovietic de la sfârșitul precedentului război mondial, având ca obiect neutralitatea Finlandei, i-a asigurat acesteia independența, suveranitatea, stabilitatea și integritatea teritorială în plin Război rece. Datorită acestei neutralități Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a semnat la Helsinki, în 1975, aducând orașului și țării un imens prestigiu internațional și oferind liderilor politici finlandezi posibilitatea de a avea contacte cu toate mai marile și mai micile puteri ale lumii; adică posibilitatea de a influența mersul istoriei cu mult peste greutatea sa politică, economică, militară sau demografică. Din împrejurarea că Finlanda a putut fi acceptată ca loc al unor întâlniri la vârf pe teme sensibile între reprezentanții puterilor globale, țara nu a avut decât de profitat. În fine, neutralitatea nu i-a blocat, ci chiar i-a facilitat accesul în UE, cu efecte pozitive în ceea ce privește calitatea vieții finlandezilor.

În ceea ce privește Suedia, dacă Finlanda are o lungă frontieră comună cu Rusia, ea nici măcar nu se învecinează cu aceasta. Doi vecini importanți îi sunt Norvegia și Danemarca, ambii fiind membri ai NATO? Intrând în NATO, Suedia acceptă posibilitatea de a intra în război cu Rusia dacă aceasta ar ataca, să zicem, România, față de care, până acum, politicienii suedezi, ca și cei finlandezi, nu au arătat o mare simpatie. (În UE Bucureștiul a avut destule frecușuri și momente penibile în relația cu reprezentanții celor două țări nordice. Suedia a șantajat la propriu România cu opoziția față de intrarea în UE, dacă nu le va acorda investitorilor suedezi ale căror active fuseseră naționalizate de regimul comunist, peste despăgubirile primite anterior, sume cu totul nerezonabile, iar Finlanda s-a opus constant intrării României în spațiul Schengen și renunțării la MCV, sub cuvânt că românii ar fi corupții Europei.) După două sute de ani de pace, ce atrage, oare, Suedia spre orizontul războiului?! De ce ar intra ea în război pentru disprețuita Românie? Amenințarea rusă?!

Când a amenințat Rusia Suedia în istoria contemporană? Nici Germania nazistă nu a amenințat-o. Și de ce ar amenința-o? Pentru că a criticat războiul din Ucraina? Diferențele de natură geopolitică, geoeconomică și geoculturală dintre Ucraina și Suedia sunt atât de mari încât un tratament similar al celor două din partea Rusiei este exclus cu cea mai mare probabilitate.

Să fie, oare, Rusia mai periculoasă decât URSS? Dacă este așa înseamnă că au dreptate cei care susțin că ursul rănit și flămând este mai periculos decât cel sănătos și sătul. Deci, hai să nu îl mai și întărâtăm degeaba!

SE ÎNTĂREȘTE NATO PRIN PRIMIREA SUEDIEI ȘI FINLANDEI SAU SE TRANSFORMĂ?

Toate semnele indică, însă, că Finlanda și Suedia au decis să facă pasul de la neutralitate la aliniere și de la statutul de porumbel al păcii la cel de uliu al războiului sub presiunile foarte puternice ale SUA și UK. Este vorba despre cele două puteri atlantice care au mare nevoie de un război la scară mondială pentru a-și păstra coeziunea națională amenințată de grave crize interne, contra cărora nu au remedii evidente la îndemână.

În măsura în care aceste informații sunt exacte am avea de a face nu cu extinderea NATO, ci cu expansiunea NATO; nu ar fi vorba de un act de adeziune, ci de unul de ocupație. Se pare că nu Finlanda și Suedia doresc atât să intre în NATO, pe cât dorește NATO (mai exact SUA și UK, Joe Biden și Boris Johnson) să intre în Finlanda și Suedia.

Este adevărat că, integrând Finlanda și Suedia, NATO va fi diferit de ceea ce a fost de la constituirea sa și până de curând. Diferit nu înseamnă, însă, și mai puternic. Creșterea unei alianțe militare în termeni de teritoriu și populație nu duce neapărat și la o creștere de putere.

Nu sunt expert militar, dar, din câte știu, în defensivă frontul trebuie restrâns, iar nu extins. Un front mai lung este mai greu de apărat. Or, prin Finlanda, frontul pe care NATO ar putea fi atacat și pe care va fi ținut, la nevoie, să îl apere se lungește enorm. Asta va implica un mare efort pentru deplasarea de resurse militare în flancul nordic al NATO, cu atât mai mult cu cât și așa statele baltice sunt extrem de vulnerabile (practic de neapărat); și cum resursele nu sunt nelimitate, faptul va impune slăbirea mobilizării în flancul sudic, acolo unde, deja, cel mai important aliat de până acum, Turcia, dă serioase semne de dizidență (numită „autonomie strategică").

O fi asta în interesul României?! Probabil că guvernul român actual așa crede, întrucât nu s-a auzit nici un scâncet de dezaprobare a extinderii alianței în nord, când războiul amenință să se extindă în sud.

Dacă un front mai larg este mai greu de apărat, pe un front mai larg este mai ușor de atacat. Cu precădere atunci când atacul se dă în special prin aer, speculând orice vulnerabilitate a adversarului de la sol. În context merită remarcat că tehnologia de avertizare timpurie de care dispune Rusia este mai puțin performantă decât cea a SUA și a aliaților săi. De aceea rușii și vor ca bazele de plecare ale unor posibile atacuri din partea membrilor NATO să fie amplasate mai departe de frontierele lor.

Prin urmare, luând la bord Finlanda NATO își sporește capacitatea ofensivă mai mult decât cea defensivă. Se vizează, oare, în atari condiții, transformarea sa într-o alianță ofensivă; respectiv una pentru care obiectivul specific este atacul iar nu apărarea? Deocamdată nu știm, dar dacă se spune că scopul scuză mijloacele, se poate spune și că mijloacele pot determina scopul. O alianță declarat defensivă care are mijloace pentru a duce o politică ofensivă poate deveni oricând de-a dreptul ofensivă. Ca țară de prima linie a NATO, este, oare, România interesată într-o asemenea transformare?!

Apoi mai este problema unanimității ca regulă de luare a deciziilor în NATO. Cu mai mulți membri unanimitatea va fi mai greu de realizat și, deci, deciziile mai greu de luat. Or, pentru o alianță militară luarea deciziilor în timp real este esențială. Este România interesată într-o alianță care decide încet și ezitant? Poate compensa aportul în putere militară al Suediei și Finlandei, care nu au mai purtat războaie de când nu își mai aduc aminte și nici nu au fost confruntate cu amenințări de natură a le îndemna la sporirea eforturilor de înarmare, încetinirea procesului decizional? Aliații trebuie să se gândească la astfel de aspecte înainte de a hotărî.

SUEDIA ȘI FINLANDA, DOI POSIBILI CAI TROIENI ÎN NATO?

În acest context nu poate fi ignorată împrejurarea că Finlanda și Suedia au dezvoltat deja o cultură a păcii și neutralității care le influențează inevitabil sensibilitatea geostrategică și discernământul politic. Dincolo de ce spune propaganda de război sau de sentimentele de revoltă față de războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei, există mulți finlandezi și suedezi care, mai ales după ce criza ucraineană se va sfârși, vor zice că o pace strâmbă este mai bună decât un război drept. Dacă unii dintre aceștia ar ajunge să formeze guvernele statelor respective, noii aliați ar bloca prin vetoul lor politicile de întărire a capacității militare a alianței.

Cine garantează că state capabile de asemenea piruete geopolitice, cum este cea a trecerii de la neutralitate la alinierea în cadrul NATO, nu vor face la loc comanda în momentul poate cel mai nepotrivit pentru restul aliaților? Tradiția istorică ține de identitatea unei națiuni și ea bate orice raționament conjunctural. De la ea se poate devia temporar sub lucrarea unei emoții sau a unei presiuni politice externe. La cea mai mică slăbire a emoției sau presiunii, se revine, însă, rapid la comportamentul inițial.

În această observație s-ar putea găsi și calmul aparent cu care Rusia tratează știrea. S-ar putea ca la Kremlin aducerea Suediei și Finlandei în NATO să echivaleze cu intrarea a doi cai troieni euro-asiatici în cetatea euro-atlantică. Din afară, Suedia și Finlanda nu pot stopa belicismul NATO; dinăuntru însă... Cine nu crede că așa ceva este posibil ar face bine să privească spre Ungaria.

Unele măsuri de retorsiune cu caracter economic pe care ar fi posibil ca Rusia să le ia drept răspuns la declanșarea procesului de intrare a celor două în NATO, ar fi de natură, pe de o parte, să acopere identitatea lor de „dar grecesc", iar pe de altă parte, să îi facă pe atlanticiștii sinceri a se gândi de două ori atunci când li se va cere să susțină politici rusofobe. Până nu știi prețul orice marfă pare bună.

Că nimeni nu se teme, pe drept sau pe nedrept, de un atac armat al Rusiei împotriva Finlandei și Suediei pe perioada candidaturii lor pentru intrarea în NATO este dovedit și de împrejurarea că state membre ale alianței nord atlantice, de la „super-puterea militară" Islanda și până la ruso-duplicitara Franță, avertizează ritos că în eventualitatea unei asemenea agresiuni ruse vor intra cu toate forțele, direct și nemijlocit, în război de partea celor agresați. Cel mai bine este să îți arăți mușchii atunci când ești sigur că nu va fi necesar să îi folosești. La sfârșit poți pretinde că avertismentul tău a fost cel datorită căruia s-a ocolit catastrofa și nimeni nu va avea dovezi ca să te contrazică. Ce politicianism mizerabil!

Cei care pot crede în asemenea fanfaronade nu înțeleg că, după ce a obținut ismul Careliei, în piricul „război de iarnă" din 1939-1940, pentru Rusia, Finlanda nu mai prezintă nici un interes geostrategic semnificativ; în nici un caz un interes comparabil cu cel prezentat de Ucraina. Din punct de vedere psiho-politic lucrurile stau la fel. De aceea, un atac rus declanșat împotriva Finlandei (că de Suedia nici nu mai merită vorbit), mai ales atât timp cât Rusia este prinsă în dificilul război ucrainean, s-ar produce numai dacă la Kremlin s-ar declanșa un proces de demență colectivă. Deocamdată, însă, se pare că demența (senilă) afectează alte capitale.

LA CE OBLIGĂ INTERPRETAREA CU BUNĂ CREDINȚĂ A REGULII UNANIMITĂȚII ÎN CADRUL NATO?

România încă nu a anunțat că va considera o eventuală agresiune a Rusiei împotriva Suediei și Finlandei ca una comisă împotriva sa. Nu este exclus să vină și asta și să mai luăm bani din buzunarul contribuabilului pentru pregătirea intrării într-un război prin care să îi apărăm pe suedezi și finlandezi. Până atunci este cazul să ne întrebăm cum se poate simți un membru NATO, alianță defensivă în care deciziile se iau în unanimitate, văzând că diferiți alți membri înțeleg să ofere unilateral, unor state din afara alianței, garanții asemenea celor oferite de mecanismele de solidaritate ale acesteia?

Din punct de vedere strict juridic lucrul este posibil întrucât, intrând în NATO, aliații nu s-au angajat să nu mai acorde sprijin militar terților. Este limpede, însă, că acordarea unui asemenea sprijin reduce capacitatea celor care o fac de a contribui la întărirea alianței, respectiv la apărarea aliaților.

Mulți membri NATO nu și-au îndeplinit ori și-au îndeplinit cu greu obligația de a asigura 2% din PIB pentru consolidarea mijloacelor de apărare colectivă ale alianței. (Nu este și cazul României.) Din ce bani oferă ei, atunci, sprijin militar Suediei și Finlandei, aflate, deocamdată, în afară? Dacă un aliat intră în război solidarizându-se cu un terț, ce va face când un membru al alianței este atacat? Sau, mai exact, cu ce va mai asigura solidarizarea cu cel din urmă?

Oare buna credință în executarea tratatelor nu cere ca și astfel de decizii să se ia prin acordul unanim al membrilor alianței ori, cel puțin, după consultarea tuturor? Dacă dispunem de mai mulți bani pentru înarmare, mai bine să consolidăm alianța decât să îi cheltuim pentru alții. Concluzia că apărându-i pe alții ne apărăm mai bine pe noi trebuie adoptată tot cu unanimitate, iar nu unilateral, după interesele egoiste și oportunismul fiecăruia.

EFECTELE STRATEGICE ALE INTRĂRII SUEDIEI ȘI FINLANDEI ÎN NATO

Ceea ce se produce prin intrarea Suediei și Finlandei în NATO este clar. Pe de o parte, de la Capul Nord și până la Bosfor, de la Göteborg, în Suedia, pe malul Mării Nordului, până la Trapezunt, în Turcia, pe malul Mării Negre, din Laponia lui Moș Crăciun și până la Mira Moșului Nicolae, o nouă „cortină de fier" se va lăsa pentru a împărți din nou lumea creștină, separând Occidentul (euro-atlantic) de Orientul (euro-asiatic). Principalul rol al acestei cortine va fi acela de a împinge Rusia spre Asia și de a o determina la o opțiune pro-asiatică de natură a-i schimba radical și, posibil, definitiv, identitatea culturală (de la cea europeană la cea euro-asiatică), precum și, pe cale de consecință, agenda geo-politică.

În secolul al XIX-lea, cu ocazia Războiului Crimeii și a Congresului de la Paris, care i-a urmat, Occidentul european a dorit să lase Rusia la porțile Europei. Cu circa două secole mai târziu, Occidentul transatlantic dorește să ducă Rusia în Asia. În 1856, sudul Basarabiei împreună cu gurile Dunării au fost returnate Principatelor danubiene și s-a deschis calea unificării acestora într-o Românie menită a fi suficient de puternică pentru a se opune imperialismului rus. Astăzi, România nu mai capătă nimic, rolul de lacăt la ușa Europei și de tampon între fronturile adverse revenindu-i Ucrainei Mari. (Cât de mare va rămâne este de văzut.)

Nu cred că asta convine României, ca țară aflată la marginea „deșertului rușilor". Cu siguranță, formarea unui bloc „asiatic" compus din Rusia, China, India, Iran și eventual alții, ar impune ordinii mondiale standarde neconforme cu obiceiurile și aspirațiile Europei sau cu cele ale „verilor" săi din SUA. Astfel, până la urmă, nu se știe pe cine de cine „izolează" noua „cortină de fier".

Pe de altă parte, Suedia și Finlanda sunt menite să completeze pe segmentul nordic „cordonul sanitar" care să facă imposibilă contaminarea Germaniei de ruso-filie, respectiv realizarea unui alt Pact Ribbentrop-Molotov. Prin urmare, proiectul este îndreptat și împotriva ambițiilor germane, odată cu transformarea Mării Baltice într-un „lac nord-atlantic" (mai exact într-un „lac american", căci NATO înseamnă SUA) ajungându-se la o adevărată încercuire a Germaniei care nu va mai permite Europei germane să dobândească drepturi monopoliste în domeniul energiei din partea Rusiei și să se emancipeze de sub tutela politico-militară americană.

Parțial asta ar satisface unele interese românești. Problema rămâne aceea a raportului dintre cost și beneficii. Or, dereglarea echilibrelor de putere în Europa centrală și de est, ca și o concentrare prea mare de putere în Eurasia ar putea fi un cost prea mare.

OPOZIȚIA TURCIEI, RAȚIUNILE ȘI EFECTELE EI

Iată rațiunile strategice care fac ca Turcia să se opună candidaturii fino-suedeze la calitatea de membru NATO. Prin vetoul ei Ankara face și un serviciu Rusiei și Germaniei.

De la cea dintâi așteaptă o contrapartidă în Asia Centrală și Caucazul de Sud, populate de națiuni turcice și turcofone. Acolo se va putea înfiripa noul Imperiu Otoman și în acest sens Moscova poate oferi Ankarei mult mai mult decât îi poate oferi Washingtonul; iar dacă relația ruso-turcă este bună, refuzul american de a furniza tehnologie militară avansată guvernului turc va avea o relevanță minoră. (Oricum, până la urmă SUA va fi silită să renunțe la embargou pentru a nu distruge complet relația sa strategică cu Ankara. Excluderea Turciei din NATO, de care încep să vorbească unii, altminteri fără o bază juridică și faptică solidă, ar fi o nebunie din perspectiva intereselor americane.)

De la cea de a doua, respectiv de la Germania, Turcia va cere compensații în UE și în special mână liberă în Marea Mediterană, „patria albastră" a turcilor. Oricum, relația turco-germană este solidă și datează de mult. Păstrarea și consolidarea ei va facilita evoluția autonomiei strategice la care aspiră Turcia în afara, dar și înăuntrul NATO.

Nimeni și nimic nu îi poate obliga pe turci să renunțe la opoziția față de o extindere a NATO spre nord. Un nord mai mult decât liberal, libertin, în opoziție principială cu conservatorismul neo-otoman, unde și-au găsit adăpost și de unde este practic imposibil să fie alungați adversari de tot felul, reali sau imaginari, ai regimului politic turc și ai statului turc. Dacă ar face-o, ar fi mai mult decât o crimă; ar fi o greșeală.

Curând, România ar putea fi pusă să aleagă între a susține strategia americană referitoare la extinderea NATO și strategia turcă opusă acesteia. Atât SUA cât și Turcia îi sunt aliați și parteneri strategici. Evident, parteneriatul cu SUA este mai important decât cel cu Turcia. Și totuși, sunt momente în care, tocmai pentru a-l întări pe cel dintâi, este cazul să arăți că îți este mai aproape cămașa turcă decât haina americană. Iar partenerii americani vor înțelege, până la urmă, că în politică, la fel ca în fizică, te poți sprijini numai pe ceea ce ți se opune.

Adrian Severin