România: un Guantanamo în estul Europei?

Guantanamo este un teritoriu de 45 de mile pătrate situat în estul Cubei, în jurul golfului cu același nume, care a fost închiriat de SUA, pentru o chirie anuală de 5000 de dolari, după ce aceasta a ajutat insula caraibeană să își obțină independența față de Spania. Deținând o poziție strategică importantă în Marea Caraibelor, teritoriul respectiv, care nu este american dar pe care SUA își exercită suveranitatea, găzduiește o bază militară, precum și infrastructuri speciale (mai exact un centru de detenție) utilizate pentru activități interzise de legea americană și desfășurate departe de controlul Congresului american.

Analiștii politici au remarcat deja de ceva vreme faptul că interesele strategice vitale ale SUA s-au deplasat din spațiul euro-atlantic în cel indo-pacific. Aceasta înseamnă că pentru America aliații est europeni pot oferi mai puține avantaje decât cei est și sud asiatici sau cei care au capacitatea de a opera în regiunile respective. Pe cale de consecință, și America este gata să ofere un sprijin mai mic, în caz de nevoie, aliaților europeni și, în special celor din estul continentului. „Retragerea" SUA din Europa de est nu înseamnă, însă, nici pierderea oricărui interes pentru regiune, nici dispariția sa totală de aici. Estul european se transformă doar din front principal, în front secundar, și din obiect al strategiei americane centrale, în obiect al strategiei americane periferice.

Prin estul Europei trece linia de demarcație dintre spațiul euro-atlantic, dominat de SUA, și spațiul euro-asiatic, dominat de Rusia. Cea din urmă are, în prezent, de ales între parteneriatul cu China, super-puterea globală emergentă, și parteneriatul cu SUA, super-puterea globală decadentă. Atunci când SUA îi va oferi mai mari avantaje strategice decât China, Rusia va fi gata să sprijine strategia globală americană și mai ales interesele americane în Pacific. Deocamdată, însă, ceea ce oferă China Rusiei este cu mult mai important. Dacă aceasta nu înseamnă chiar garantarea unui statut de super-actor post-sovietic la nivel global, cel puțin garantează accesul la resursele de putere necesare pentru ca Moscova să lupte cu șanse de câștig spre a obține un asemenea statut în confruntare cu Washingtonul, cel decis să își păstreze monopolul controlului asupra ordinii mondiale cu orice preț.

Astfel, în relația cu Rusia, SUA ajunge la aplicarea maximei potrivit căreia „prietenul adversarului / rivalului meu este adversarul / rivalul meu". Din perspectiva unei asemenea „rivalități prin simpatie" sau „rivalități derivate", administrația americană escaladează tensiunile pe frontul, de acum secundar, est-european, așteptând ca angajarea Rusiei pe acest front, mult mai important pentru ruși decât frontul asiatic, să îi confere Americii un avantaj relativ în regiunea indo-pacifică. Pentru ca o asemenea strategie să își arate maximele avantaje, confruntarea cu Rusia în Europa trebuie dusă prin intermediari locali, care, în plus, vor și cumpăra armamentul obsolit aflat în stocurile complexului militar-industrial american.

În această logică este esențial ca bazele militare SUA sau NATO (organizație în care SUA își păstrează rolul conducător) din Europa de est să fie păstrate (preferabil, pe costul țărilor gazdă sau cu chirii modice), precum și ca la conducerea statelor est europene cărora li se conferă un rol central în respectiva strategie periferică, să fie guverne prietenoase; unul dintre criteriile prieteniei fiind inapetența pentru proiectele Franței macroniene privind decuplarea strategică a Europei de SUA. Pe frontul est-european cei mai loiali parteneri ai SUA sunt Polonia și România. Între aceștia din urmă, pe la mijlocul deceniului 1990, s-a stabilit și un parteneriat aprofundat (cu caracter strategic). Deși formal lucrurile par a nu se fi schimbat, Varșovia și Bucureștiul urmează în ultimii ani trasee geopolitice tot mai diferite.

Polonia a adoptat explicit suveranismul și iliberalismul, respingând atât globalismul european, de inspirație macroniană, cât și pe cel american, de origine soroșistă. De pe aceste poziții, polonezii se opun euro-federalismului de tip merkelian, adică Europei germane, precum și politicii cotelor de emigranți originari din zonele de conflict asiatice și africane. Ultima picătură de sfidare poloneză în paharul răbdării neo-imperialismului franco-german a reprezentat-o decizia Curții Constituționale a Poloniei care nu a stabilit numai că dreptul european trebuie să se conformeze constituțiilor naționale, ci și că anumite articole din tratatele constitutive ale UE sunt inaplicabile în Polonia ca fiind neconforme cu dispozițiile legii fundamentale a acesteia. Așa s-a declanșat un război sui generis între Polonia și Europa germană.

România, dimpotrivă, oficial, în discursul și acțiunea practică a autorităților, respinge suveranismul, în timp ce renunțarea completă la democrație face ca problema caracterului iliberal al acesteia să nu se pună. Într-o țară care și-a cedat suveranitatea (nu către UE, ci către hegemonii euro-atlantici), „democrația suverană" (numele folosit la Moscova pentru a desemna „democrația iliberală") nu mai poate face obiectul nici unei discuții. Așa se mai explică de ce ideea primirii unor cote de refugiați, dintre cei refuzați de statele occidentale dezvoltate, nu a întâmpinat rezistență la București. Aceasta în timp ce CCR, cu toate menajamentele și în total contrast cu poziția susținută de guvernul român prin agentul național la Curtea de justiție a UE, a rugat ca măcar deciziile sale, prin care a interpretat Constituția română, să își păstreze caracterul general obligatoriu, fiind scutite de cenzura instanțelor europene. Astfel, chiar dacă este mereu „sancționată" (a se citi discriminată) de UE pentru prea multă corupție și prea puține reforme, România încă se mai poate mișca pe centura Europei fără a fi urmărită de poliția de moravuri a acesteia.

Ungaria și-a declarat solidaritatea cu Polonia în lupta acesteia cu eurocrația bruxelleză, în spatele căreia manevrează Germania și Franța. România a evitat să facă un gest similar. În atari condiții, chiar dacă la vedere nu s-a petrecut nici o schimbare, este imposibil să nu se conchidă că în timp ce relația dintre Budapesta și Varșovia se încălzește, cea dintre Varșovia și București se răcește. Ceea ce afectează, desigur, interesele partenerului lor american comun.

Și tocmai în momentul în care litigiul dintre Polonia și UE atingea cote maxime, la frontiera poloneză de est Belarusul atacă cu „arma demo-culturală de distrugere în masă", trimițând pe teritoriul statului vecin câteva zeci de mii de emigranți veniți, nu se știe pe ce cale, în special din Siria și Afganistan. Ceea ce determină Varșovia să își deplaseze armata pentru a se apăra de această invazie musulmană, obligând Minskul să mobilizeze mijloace similare în oglindă. La granița polono-belarusă se instaurează astfel o stare de război hibrid, cu elemente militare convenționale, în timp ce la granița polono-germană războiul hibrid este încă lipsit de componenta militară clasică. Să fie oare vorba despre o altă înțelegere secretă din anexa neștiută a unui alt Pact Ribbentrop-Molotov?

Până în prezent nu există informații certe cu privire la ruta care i-a dus pe emigranții ce asaltează Polonia dinspre est, în Belarus. Să fi tranzitat ei Rusia sau Ucraina? S-au deplasat via terra sau via aer? Punctul de adunare din care au plecat a fost în Asia Centrală sau în Asia Mică (Turcia)? Destinația finală declarată este UE și anume occidentul acesteia, însă drumul natural către ea (mai ales dacă ne referim la sirieni sau libieni) nu duce prin Belarus. Să fi încercat astfel Alexandr Lukașenko să „pedepsească" UE pentru sancțiunile aplicate de aceasta Belarusului, cum sună acuzațiile oficiale venite de la Bruxelles? Greu de crezut că asta se putea întâmpla fără acordul Rusiei, care a împins urgent forțe armate importante în apropierea graniței belaruse, sugerând că o violare a teritoriului belarus de către armata poloneză va declanșa un război cu implicarea directă a Moscovei. Dacă ar fi dorit să provoace un asemenea război, Președintele Putin nu ar fi luat astfel de măsuri de descurajare; dimpotrivă, ar fi mimat slăbiciunea sau dezinteresul.

Pe altă parte, dacă este evident că atitudinea critică a Varșoviei la adresa regimului Lukașenko deranjează Minskul, apare, totuși, destul de ilogic ca acesta să încerce a gestiona conflictul cu UE printr-o criză adițională care lezează nemijlocit tocmai pe una din oile negre ale Europei germane. Necazurile Poloniei în vecinătatea sa estică nu pot decât bucura pe vest-europenii aflați în luptă cu ea, întrucât o împing pe aceasta să capituleze în fața lor.

Ceea ce naște ipoteza aducerii emigranților cu pricina de undeva prin Turcia, în Ucraina, urmată de trecerea lor discretă în Belarus. Din punctul de vedere al Kievului aceasta ar prezenta avantajul înrăutățirii raporturilor Occidentului euro-atlantic cu Rusia (de astă dată se aplică zicala conform căreia „adversarul adversarului nostru este prietenul nostru"), precum și al deplasării forțelor armate ruse din vecinătatea graniței ucrainene în ce a graniței belaruse. Dacă lucrurile ar sta așa, bizar rămâne faptul că Minskul, în loc să îi împingă pe musafirii nepoftiți înapoi în Ucraina, îi împinge mai departe în Polonia. Aceasta apare a fi victima scenariului în orice variantă, cu excepția celei în care, în înțelegere cu aliatul său american, Polonia dorește să atragă Rusia într-un război purtat departe de frontul indo-pacific.

Cât despre țările baltice, criza de la frontiera polono-belarusă, care amenință direct cu contagiunea la frontiera belaruso-lituaniană, probează că invitarea lor în NATO nu le-a sporit securitatea, sporind, în schimb, insecuritatea alianței nord-atlantice. Așadar, America nu poate include aportul lor în strategia sa periferică. Pe Turcia neootomană SUA nu mai poate conta. Nu, neapărat, pentru că i-ar fi ostilă, dar pentru că este impredictibilă. Congruența intereselor strategice ale celor două nu mai este evidentă și de la sine înțeleasă. Asta înseamnă că bazele parteneriatului lor strategic au dispărut. Turcia este, oficial, și partenerul strategic al României. Atunci când parteneriatul s-a născut el avea temelii trainice. Mai sunt ele valabile în prezent? Temeliile poate că nu s-au surpat, dar trăinicia lor a devenit îndoielnică. Asta inclusiv întrucât geometria geopoliticii arată că depărtarea Turciei de SUA, în condițiile în care distanța dintre România și SUA nu se schimbă, conduce la îndepărtarea României de Turcia. La fel cum se petrece în raporturile dintre Polonia, UE și România.

Turcia se apropie, în schimb de Rusia sau, cel puțin, încearcă o politică de balans între Rusia și SUA (NATO). În condițiile în care România escaladează controversele cu Rusia, oscilațiile politicii turcești pe direcția est-vest, devin o vulnerabilitate pentru securitatea României, dar și pentru strategia periferică a SUA în regiunea Europei orientale și a Mării Negre. În acest context, dacă într-un punct interesele turcești și cele americane coincid el este cel în care ambele se opun implantării Franței macroniste în spațiul carpato-danubian. Un interes față de care, în sens pozitiv, este sensibilă și Germania.

În măsura în care ultimele prognoze arată că Emmanuel Macron are șanse de a fi reales la anul (2022), în funcția de președinte al Franței, ca fiind răul cel mai mic, cei trei, prin metode active sau pasive, prin înțelegeri explicite sau tacite, au acționat de urgență, pentru dislocarea brutală a partidului macronist (USR) din guvernul României și scoaterea lui în peisaj prin ordonarea unei mari coaliții PSD-PNL-UDMR, păstrată până acum ca soluție de ultim recurs. Până anul viitor, respectiv până alegerile prezidențiale din Franța, preoțimea atee care s-a autoproclamat „mântuitor" colectiv (ca numele Clubului) al României (este vorba despre USR, desigur), trebuie să devină amintire.

Dacă pe Turcia nu poate conta, în cleștele ruso-german în care se zbate Polonia nu are nici un interes strategic să intre iar pe statele baltice nu le poate nicicum apăra (de aceea Președintele Joe Biden a și renunțat la opoziția față de proiectul energetic ruso-german North Stream 2), SUA trebuie să se concentreze asupra păstrării unei poziții de siguranță în România. Pentru aceasta este gata să facă unele concesii Germaniei.

Astfel, dacă în România se formează un guvern de „mare coaliție", simbolic vorbind (căci nici unul dintre membrii coaliției nu are o ideologie clar respectată), de „stânga-dreapta", întrucât acesta nu este un simplu exercițiu politic românesc, ci unul geopolitic, formula corespunde unei „mari coaliții" externe, tot conjuncturală, americano-germană (altminteri fără nici o legătură cu presupusa înrudire între SPD, partidul principal al noului guvern german, și PSD, butaforia stângii-caviar românești).

Ceea ce SUA, nedorind sau neputând să ofere mai multe avantaje Moscovei, cu siguranță, vrea să păstreze aici este un Guantanamo est-european de unde Rusia poate fi supravegheată și hărțuită până în punctul în care să aprecieze că apropierea de SUA este mai folositoare decât apropierea de China. Un joc riscant și cu minime șanse de reușită.

Convocat la Washington de Secretarul de Stat Anthony Blinken, tehnocratul Bogdan Aurescu, pe care, nu întâmplător, prim ministeriabilul macronian Cioloș voia să îl înlocuiască cu „salvatorul" Dan Barna, va primi nu doar firmanul de ministru de externe în viitorul guvern de coaliție, așa cum a primit generalul Ciucă firman de prim ministru de la secretarul apărării Lloyd Austin, ci și un ordin de misiune privind apărarea pozițiilor părăsite de SUA sau ale celor lăsate în urmă după retragerea de pe frontul est-european. În contextul respectiv, apare oarecum limpede că America își rezervă controlul asupra politicii externe și de apărare a României, în timp ce Germania își adjudecă piața românească și decizia asupra ordinii constituționale românești.

Așa se explică și anunțul privind reforma constituțională, în sensul în care să se consacre caracterul parlamentar al republicii. În realitate, România este deja republică parlamentară căci, fiind mediator între puterile statului, președintele nu poate fi și co-șef al executivului, cum este cazul în republicile semi-prezidențiale. Ceea ce, probabil, se urmărește este eliminarea ambiguităților redacționale care au permis derapajele prezidențialiste. Cu siguranță, însă, în amintitul anunț trebuie văzut semnul renunțării la preferința americană pentru o Românie slabă cu un președinte puternic / instituții puternice (care să se apropie de modelul constituțional al SUA), în favoarea celei germane pentru o Românie puternică cu un președinte slab / instituții slabe (care să copieze sistemul constituțional al RFG); adică semnul abandonului României ca partener strategic de către „Marele licurici" transatlantic.

Deocamdată este clar că și SUA și Germania, pentru motive diferite, este drept, doresc să se plaseze într-o poziție cât mai favorabilă pentru a negocia cu Rusia susținerea unui anumit model de ordine globală și respectiv europeană. Coincidența de interese și modalități nu are, însă, cum dura prea mult. Atât țintele, cât și tradițiile istorice, precum și constrângerile geografice ale fiecăreia sunt atât de diferite încât „marea coaliție externă" nu poate dura mult. Atunci se va rupe și „marea coaliție internă" dintre PSD și PNL sau aceasta va continua pe baze diferite, conform preferințelor puterii străine rămase ori (nou) sosite pe teren.

În orice caz, este foarte probabil că statutul României de Guantanamo est european va continua. El va fi provizoriu, desigur. Numai că nimic nu durează mai mult decât provizoriul.

Adrian Severin