România ca o candelă

Întrebat de ce anume academicienii suedezi nu i-au dat lui, lui Borges premiul Nobel pentru literatură, acesta a răspuns cum nu se poate mai firesc: „Pentru că acei domni au aceeași părere despre opera mea".

Mă întreb de ce oare, un asemenea răspuns n-a fost dat niciodată, dar absolut niciodată de vreunul dintre politicienii noștri, propriului electorat. Dar niciodată, niciodată! Ce anume îi face pe aceștia să fie atît de suficienți, de încrezuți și orgolioși, încât să se autoestimeze ca fiind corifei ai gîndirii politice, inteligenți, persoane care au menirea să-i conducă pe ceilalți, etc? Siguranța lor, lipsa totală a oricărei îndoieli în ceace privește calitățile lor de oameni care să aibă în mână destinele a milioane se suflete, este, pur și simplu înspăimântătoare. Borges n-a iubit niciodată politicienii." Cum să admir niște ființe care își petrec viața punându-se de acord, spunînd lucrurile pe care le spun și - să avem iertare -, fotografiindu-se mereu?".

În disputa Canalului Beagle, în care pînă la urmă Argentina a recunoscut cele trei insule disputate ca fiind teritoriu chilian, Borges a spus că armata ar trebui să se retragă de la guvernare, fiindcă „a-ți petrece viața în cazărmi și în parade militare nu califică pe nimeni pentru a guverna. Dar declarația lui care a generat un scandal a fost aceea conform căreia "militarii argentinieni nu au auzit niciodată șuieratul unui glonț". Cum unul dintre generali l-a contrazis, Borges a acceptat să corecteze alegația:" Recunosc că generalul cutare a auzit un glonț șuierînd."

Mă pregăteam să mă întreb, în scris, despre cum va arăta politica noastră cînd o parte dintre generalii pe care războiul i-a scos din anonimat și i-a trimis seară de seară la televiziuni, vor apărea în politica noastră, cu scopul de a credibiliza partidele, - dacă se mai poate credibiliza ceva în politica românească, o dată cu tot mănunchiul meu de gânduri.

M-am resemnat, așadar și m-am decis să văd generalii de la tv ca eventuali senatori sau deputați în noul Parlament al României. Față de sfertodocții de azi ai politicii, care se vîntură pe la televiziuni, generalii sunt cu o clasă peste. Cînd deodată, o știre a izbucnit destabilizînd realitatea românească și ca camerei mele: O doamnă, senator PNL a fost aleasă preşedinte al Organizaţiei Femeilor Liberale. La Congresul Extraordinar al OFL, la funcţia de preşedinte al acestei organizaţii a candidat şi o altă doamnă, deputat PNL.

Senatoarea, cea care a câștigat, a afirmat, la Congres, că este convinsă că Organizaţia de Femei a Partidului Naţional Liberal poate avea "un rol extraordinar în următorii ani: pentru modernizarea României, pentru emanciparea femeii în această ţară şi pentru victoria PNL în alegerile din 2024". "Femeile liberale au cunoştinţele, determinarea şi disponibilitatea de a lupta pentru România şi pentru PNL, cu suflet, în prima linie a viitoarelor bătălii electorale". În ceeace mă privește, întotdeauna am apreciat maximum marile realizări în politică și afaceri al celor două urmașe ale lui Brătianu. Dar, mai ales, răutatea îngrozitoare care se poate citi pe chipul lor. Astfel că nu am a mă îndoi că vor avea, așa cum zicea dna președintă nou aleasă, un rol important în modernizarea României.

Măi, să fie... Femeile moderne doresc să facă politică. Sunt temperamentale. Sunt arogante. Nu vezi pe chipul lor nici o umbră de suflet. Refuză rolul de simple femei în societate. Li se pare că a fi mamă, femeie, muză, floare, lumină este puțin. Vor șefie. Vor cariere. Vor lux și bani, vor atenție, vor ca Lumea să se învârtească în jurul lor. Dar cel mai adesea vor să fie puternice. Par tot mai departe de ceeace înseamnă sensul existenței sufletului uman. Exultă, și se simt ca peștele în apă în marea lumii politice a răutății, a delațiunii, a deteriorării pricinuite de felul cum a ajuns politica azi: o politică a derizoriului, a complacerii în subordonarea neomarxistă venind valuri-valuri de la Bruxelles.

Te-ai fi așteptat ca măcar femeile, ființe ale luminii, bunătății și candorii să cultive dialogul cu Divinitatea, cu Credința, singura în stare să ofere soluții umane, ca România să nu ajungă o epavă; să nu naufragiem în situații sinistre, așa cum facem acum. N-am înțeles niciodată asupra cui doresc cu atâta ardoare să-și exercite puterea, să stăpânească, mai bine-zis, și de ce anume își doresc asta. "Cariera" multora din femeile politicii noastre, (neumblînd, din decență, la devenirea lor în ale politicii!) au ceva din tragismul fimului "Valea păpușilor" - cu Sharon Stone, o femeie superbă, care - culmea tragismului din viața ei personală, avea să fie ucisă în condiții abominabile.

Anne, Jennifer și Neely, trei prietene tinere și frumoase, încearcă să-și găsească drumul spre succes în New York, unde show-businessului este în plin avânt și unde toate visurile par să devină realitate. Exact ca în politica de astăzi. Îmbogățire rapidă, putere, confirmare. Succesul celor trei nu întârzie să apară - lumea strălucitoare a scenelor de pe Broadway și a platourilor de filmare hollywoodiene le stă la picioare. Recunoaștere și faimă, pasiuni și bogăție, însă și prețul pe care trebuie să-l plătească este pe măsură. Căci rând pe rând, dragostea se transformă în trădare, iar speranța în dezamăgire.

Cartea „Valea păpușilor" a cunoscut încă de la apariție un succes incredibil, fiind vândută în peste 40 de milioane de exemplare în întreaga lume. Romanul a fost ecranizat iar filmul nominalizat la premiile Globul de Aur și Oscar. M-am resemnat a doua oară, fiindcă mi-am dat seama că aceste minunate dive ale politicii, bine organizate, cu alegeri și tot ce trebuie unei organizații de femei, în curînd vor trebui să lupte, pentru ierarhia politică din partid cu cei din viitoarele organizații de transgenderi. Căci, sigur că vor apărea, chiar mai curând decât ne imaginăm.

De ce spun asta? Fiindcă în America, însuși președintele Biden a dat publicității o Proclamație kilometrică în onoarea/cinstea transgenderismului. „Celebrarea" transgenderismului vine la numai câteva zile după ce o femeie transgender a deschis focul la o școală creștină din Nashville, statul Tennessee, omorând trei copii și trei persoane adulte. „Cu ocazia Zilei Vizibilității Transgenderilor, dorim să știți că noi vă vedem așa cum sunteți: creați după chipul lui Dumnezeu și meritând demnitate, respect și sprijin." Așa că în toate partidele românești, cred că sunt binevenite Organizații de Transgenderi, care să încununeze diversitatea politică, alături de cele ale tineretului și femeilor.

A treia resemnare m-a lovit drept în moalele capului, cînd am auzit că o întâlnire foarte interesantă a avut loc serile trecute, la Dâmbovița. Mai mulți lideri ai fostului Partid Democrat Liberal dispărut după fuziunea prin absorbție cu Partidul Național Liberal s-au adunat într-o întâlnire de taină.

La întîlnirea politică au fost prezenți foști lideri și demnitari de mare anvergură ai fostului PDL ca Ioan Oltean, Radu Berceanu, Anca Boagiu, Ion Ariton, Traian Igaș, Mircea Man, Mircea Toader, Eugen Tomac, Iulian Vladu, Mircea Andrei, Costică Canacheu. Potrivit surselor participante la întâlnire au fost în jur de 50 de persoane participante la petrecerea foștilor grei ai PDL (miniștri, senatori, deputați, primari), precum și fostul cărător de geantă al lui Petrov-Băsescu, Eugen Tomac.

Imnul cadavrului politic PNL a fost pus pe repeat și dansat non-stop. Ce înțelegem din asta? Că marii lideri consacrați de marele Traian Băsescu nu mai pot suporta degringolada care a cuprins România. Se deduce că în sfîrșit vor ieși oficial din cotloanele în care s-au ascuns pînă acum. Curați, proaspeți, cu dosarele uitate prin sertare, prescrise sau dispărute, iată-i gata să reia munca politică pentru propășirea României. Vine din nou "pleașca"! - cum spunea unul dintre străluciții intelectuali căzuți în mrejele geniului scelerării omenești, Băsescu.

M-am resemnt, deci, pentru a treia oară într-o singură zi. Fiindcă ăsta e adevărul, pe care trebuie să-l acceptăm cuminți, toți românii. Au fost ani grei în politică fără marile genii Roberta Anastase, Elena Udrea, Videanu, Costică Canacheu, EBA, Cristina Trăilă, Falcă, Robert Tălmăcean; fără discursurile înflăcărate de îndrăgostit adresate Elenei Udrea de către dl. Baconski, de urletele proferate pe scenele româniei, în cămăși albe ale marilor cărturari Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu... Fără editorialele pupăcioase în c... ale veșnicului laureat Nobel, Cărtărăscu, fără încrederea afectuoasă a celor doi filosofi naționali, fără Maior, Coldea, Koveși și Portocală...

Să ne fie rușine și să ne cerem scuze pentru scîrba de a-l fi auzit pe cel mai mare filosof, modelul suprem de intelectual public, rostind aceste cuvinte profund patriotice: "Fac parte din acei carora li s-a lipit eticheta de „intelectual al lui Basescu„ și aș vrea să spun cu această ocazie ca ați fost la inălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta. (...) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumnavoastră", a spus filosoful... "Timp de 10 ani cît ați fost, sunteti președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim".

Resemnîndu-mă, deci, și pentru a treia oară, nu mi-am putut opri gîndul, care a zburat către una dintre cele mai minunate povestiri ale lui Gabriel Garcia Marquez, "A treia resemnare". E atît de frumoasă, încît de mai multe ori am scris despre această bijuterie a literaturii universale, cu modestele mele posibilități. Despre gândurile unui bărbat aparent mort, așezat în sicriu de pe vremea cînd era doar un copil, fiindcă avea toate atributele unuia lipsit de viață. Dar "mortul" a continuat să crească în sicriu, până în momentul când a început să-i fie frică de faptul că va fi considerat mort cu adevărat și va fi îngropat în viață fiind, și ca urmare va fi nevoit să asiste la propria-i putrezire.

Mi s-a părut că-mi văd, deodată, propria țară cu viața pâlpâind ca o candelă, un trup frumos, așezat într-un sicriu, așteptînd resemnată descompunerea, și viermii înfometați privind nesătui, nerăbdători să se înfrupte din trupul ei, în care viața se încăpățânează să mai existe...

Octavian Hoandră