Respirație artificială (un pseudo-jurnal)

Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti. (G. G Marquez)

Azi, cerul pare o foaie de cort mucedă și udă, azvârlită neglijent, românește, peste orașul fără față. Soarele nici nu știu unde e, de parcă nu ar fi fost niciodată deasupra turlei Catedralei Sfântu Mihail. Scriu această pagină de pseudo-jurnal după ce am trecut a treia oară peste manuscrisul jurnalui lui Tavi.

Eu nu am putut niciodată scrie jurnal, chiar dacă am început multe caiete cu această intenție, mai ales în zilele începutului de ianuarie al multor ani. Am făcut foarte multe însemnări azi noapte și nu știu de ce. Îmi ceruse editorul să fac doar câteva însemnări pentru coperta patru a volumului, sau, dacă am timp, chiar câteva pagini. Dar am adunat un sfert de caiet de citate. Nu știu la ce m-am gândit că vor folosi. Cred că am gândit că sunt niște fragmentele unei simțiri dramatice și mi-era frică să nu se piardă, în viitoarea carte, printre rămășițele zilei care populează jurnalele. Evident, nu le voi putea folosi, dar m-am gândit că pot face parte din pregătirea mea sistematică pentru orice discurs, deorece nu prea îmi place să improvizez. Întotdeauna mi-au plăcut spontaneitățile îndelung căutate și simțite, dar care te pot emoționa în plus, dacă ele aprind și duhul interior al publicului, în acele momente în care oamenii se uită la tine vibrând de empatie.

*

Mi-am adus aminte cum s-a născut jurnalul lui Tavi. Eram la Opera Română din Cluj, unde filmăm una dintre emisiunile lui, cu Cozmin Gușă și profesorul Vasile Pușcaș. Într-o pauză, la un pahar de pălincă, Tavi a început să-mi povestească, cu un entuziasm care compensa scepticismul lui, aproape ritualic, dar pe care și-l asumase, "avem o țară atât de frumoasă și ce politicieni urâți". Surprins de acest mugur de gând pozitiv, totuși, i-am spus pe loc: scrie despre asta, pregătește un jurnal. S-a aprins pe loc și mi-a promis că va scrie. Chiar a făcut-o, și peste puțin timp, mi-a trimis primul episod dintr-un jurnal care promitea să vorbească despre "oroarea de a fi pe această lume". În entuziasmul care ne cuprinsese pe amândoi, un fel de narcoză care mă cuprinde de câte ori vorbesc cu el despre cărți, am găsit și un titlu jurnalului incă nenăscut, dar pe care l-am uitat pe urmă amândoi.

A început pandemia noului coronavirus și în lagărul fiecărei zile prietenul meu a început să scrie cu frenezie, durere și fără speranță. Și-a dat drumul la muzică, și-a făcut o provizie de trabucuri de bună calitate și a început să scrie: Între Aciduzzu și Pipistrello... Aici se desfășoară viața noastră interioară. Deși istoria noastră recentă e una tragică, noi suntem departe de a asuma experiența interioară pe care ne-ar da-o spiritul tragic. Pentru că nu suntem în stare să asumăm până la capăt existența tragică pe care în mare măsură ne-am construit-o prin chiar modul nostru de a fi. Am râs de Aciduzzu, facem bășcălie și de Pipistrello... Stăm în casă pentru că un amărât de chinez n-a fiert suficient un liliac.

*

Caut imboldul acela de început, sâmburele de lumină care inițiază demersul lui diaristic, dar îl găsesc doar cu greutate, aberațiile comportamentului colectiv de fiecare zi acoperă tot ce era intenție de a aduce o contragreutate mizeriei sociale și politice de fiecare cotidiene. Doar amintirile și însemnările vechi pe care le găsește acum mai pot aduce o undă de frumos în mohorâtul unei ierni de lagăr.

Există, cu siguranță, în viețile tuturor oamenilor "cuminți" din România, ceva ireal, inefabil, care îi face să reziste în fața acestui teatru de prost gust pe care îl văd la tv, zilnic. Există ceva care îi face să reziste, să meargă înainte, chiar dacă știu că sunt mințiți, cu nerușinare. Dar cândva, într-o zi, cu toții vor trebui să părăsească această poziție și să opinieze. Să aleagă, cumva, pentru ei și pentru copiii lor. Pe zi ce trece totul se degradează; cu sau fără Coronavirus se vede într-o imagine uriașă falimentul clasei politice, și, ce e și mai trist, falimentul democrației românești. E o toropeală plăcută, să trăieșți într-un ireal proteguitor și să nu vrei, să nu poți să alegi; sau, mai precis, să nu ai de unde să alegi.

Caut acel ceva care îl face pe Tavi să reziste calvarului de fiecare zi. Și îmi pare că l-am găsit, undeva, după câteva secțiuni. Prietenia și personalitățile unei culturi naționale care incă nu au murit: Am vorbit apoi cu Eugen Simion, Nicolae Breban, Șerban Marinescu, George Banu. Ce imensă minune să poți fi - chiar și la capătul unui telefon - aproape de aceste mari minuni ale culturii române. Nu știu de ce am simțit așa, deodată, nevoia să-i aud și să știu că sunt sănătoși. Poate că, undeva, gândul că voi fi și eu unul care va părăsi această lume din cauza virusului, mi-a dictat această dorință. Poate doar admirația fără rest pe care o simt față de ei. Nu știu. Voi fi fost atâta timp cât a vrut El să fiu pe Lumea asta. Trebuie lăsat loc pentru o eventuală generație de oameni mai cinstiți, mai lucizi și mai puțin lași decât noi. Oameni care să știe mai bine și mai cinstit decât noi că dacă pretindem, cum fac astăzi cei care ne-au prins în plasa unei societăți bazată pe frică și delațiune, că dacă știm să recunoaștem răul, nu va fi destul. Pentru că asta nu înseamnă neapărat că știm ce înseamnă binele...

*

Din când în când, neo-cioranianul Tavi Hoandră după ce spune că fiecare om ascunde o mică minune, dar și o dramă, este devastat de dorința oamenilor de a supraveghea și căutarea forței de a pedepsi. Citesc și de la pagină am sentimentul de generație, pe care îl am foarte rar. Simt același eșec pe care îl descrie și Tavi în jurnalul său în niște însemnări pe care ieri le-am descoperit într-un caiet galben și care cred că le-am pus și eu într-o carte despre noua sclavie.

*

Grav este că acum, în epoca decapitării statuilor, stăpânii de sclavi nu mai au chip, sau pot împrumută chipul nostrum. În democraţiile noastre, drumul spre sclavie nu este plin de suferinţă. Nu te leagă nimeni la stâlpii infamiei și nici nu te pune cu nasul în fum de ardei iute. Ba, din contră. Drumul spre sclavie poate să fi e o alunecare ușoară, fără să simţi ceva special. Câteva semne există și le poţi observa dacă ești atent. Prima dată poate observi că părerea ta nu seamănă cu cea a multora dintre semenii tăi. Vezi că este evident și chiar raţional ceea ce crezi tu, dar ceilalţi parcă sunt orbi la argumentele tale. Nu-i nimic, îţi spui, oamenii sunt proșți, nu înţeleg. Te uiţi la televizor, dar acolo analiștii care critică puterea politică sunt tot mai rari. Sunt contraţi de telefoane în direct sau, pe forumuri de ziare, sunt apostrofaţi dur de o serie de forumișți cu experienţă. Li se spune „bolșevici", „comuniști", „fasciști". Nu știi ce să crezi, dar ideea ta îţi este încă vie în minte. Totul este să accepţi că ești mic, insignifiant, un gândac ușor de strivit sub talpa grea a democraţiei îndelung așteptate. Și că nu există nicio cale pentru a se valida social părerea ta...

Nu putem schimba nimic, ţi se spune, și frica începe să îi cuprindă pe cei mai mulţi. Peste toate, Marele Bărbat devine singura soluţie. Frica începe să „crească ca o buruiană", cum scria Havel despre societatea de dinainte de 1989. Începi să recunoști frica, era un sentiment pe care l-ai trăit mai demult. Bună și frica, poţi să te consolezi, este și ea o certitudine! Apoi faci tot mai multe concesii; lucruri și nuanţe la care ţineai devin mai puţin importante. Te uiţi tot mai des la televizor și televizorul are oameni plătiţi să-ţi spună totul. Lumea ta este tot mai interpretată de alţii. Te simţi încolţit, începi să taci tot mai mult. În loc să te revolţi, te gândești tot mai des să emigrezi. Intelectualii - sau cei care au orgoliul să se numească așa - fac liste de susţinere pentru cei mai puternici oameni în stat. Ei îi taxează pe cei slabi ca fiind o ameninţare pentru democraţie. Nu mai știi ce să crezi, ești debusolat. Vorbești tot mai puţin despre politică, fotbalul devine un subiect serios, ca și buletinul de sport de la televizor, tot mai lung și fără faze de gol. Un meci vorbit despre care nici măcar nu știi dacă a avut loc. Nimeni nu mai vorbește despre viitor. Parcă trăiești în trecut, căci doar trecutul nu se poate schimba. Viaţa ta se transformă în spectacolul vieţii tale. Devii spectator la propria ta viaţă.

*

Da, un straniu sentiment al generației înfrânte mă cuprinde mai puternic când Tavi notează: Nu mai suntem în stare de exerciții de luciditate. Disperarea și revolta au rămas undeva înlăuntrul nostru. Niciodată nu am avut curaj să mergem până la capătul ideilor noastre. Haosul pe care îl trăim, îl trăim ca pe o noutate.

*

Mă opresc din lectură și îmi vine să fumez, deși m-am lăsat de peste 20 de ani. Pentru că amintirile dintr-un trecut apropiat încep să invadeze jurnalul. Pare că generația pierdută, care îl are purtător de cuvânt pe Tavi, se sperie de frica de a nu uita. Ultima călătorie în Cuba cu referințele ei de atmosferă, în care s-au au scris și s-au sfârșit Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, John Dos Passos, E.E. Cummings, Archibald MacLeish, Hart Crane și alții pe care Gertrude Stein i-a etichetat ca lost generation.

*

Încet, realitatea interioară a autorului mută centrul de greutate al narațiunii spre memoria unor timpuri trecute. Meditația trece spre ceva, spre un cuvânt care aproape lipsește din carte, dar este prezent peste tot: libertate. Amintirile devin mai vii decât prezentul, cu amănunte de mare precizie, despre încercarea nereușită de a fugi din țară sau confruntarea cu dictatura. Îmi aduc aminte de pasiunea mea încă din adolescență pentru jurnalul unui mare scriitor român, modest și discret, Radu Petrescu care a scris timp de vreo 36 de ani, dar și de jurnalul tatălui meu care cred că a scris aproape 50 de ani și care, de câte ori se îmbolnăvea, chiar mai ușor, îmi aducea aminte că jurnalul îmi rămâne mie și să fac ce cred eu de cuviință, dar să nu-l dau vreunui editor să facă ce vrea el cu jurnalul și viața lui. Să hotărăsc eu. După moartea lui, încă nu am reușit să adun puterea de a începe o lectură sistematică a zecilor de caiete pe care mi le-a lăsat.

*

Îmi dau seama că menirea oricărui jurnal este o punere în scenă a identității, dar mai ales o încercare de a reconstrui o memorie socială. Frica de a nu uita a fost și obsesia generației pierdute, la care se raportează Tavi.

Dacă filmele care fac săli pline azi sunt mai mult divertisment decât artă, asta se întâmplă, probabil, fiindcă oamenii s-au dezobișnuit să aibă memorie; și, mai rău, s-au dezobișnuit să uzeze de memorie ca de un instrument al autocunoașterii, în primul rând, și apoi, în al doilea, de memorie ca instrument de descifrare a realității. Totul se desfășoară în viața noastră într-un ritm de o viteză uluitoare, cee ce ne face, practic să uităm. Umberto Eco semnalează că accelerarea vieții duce la ștergerea memoriei, și o caracterizează ca una din cele mai dramatice probleme ale civilizației umane. Ștergerea memoriei prin încărcarea ei via internet cu tot felul de gunoaie, cred, este ceea ce pur și simplu, prostește. Ce mă face să am o undă de pozitivitate în dupăamiaza asta este că în momentul când tot acest mizerabil internet, cu tot cu rețelele de așa-zisă socializare nu vor mai exista (sper din toată inima să se întâmple asta, chiar dacă eu n-o să mai fiu pe aici să mă bucur!), cărțile și filmele vor rezista.

*****

De multe ori m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fiu coleg cu Tavi la filosofie. Pentru că aveam un prieten drag din Sibiu care era un sofist de un talent remarcabil, cu un talent al argumentării cum nu am întâlnit niciodată. Mi s-a părut că prietenul meu Tavi este un sceptic, dar îmi dau sema că m-am înșelat. Uneori mi s-a părut că scepticismul din poezia și textele lui nu este o formă de depresie artistică sau rezultatul unei experiențe de letargie sufletească, ci este mai ales o modalitate de a căuta echilibrul între trecut și prezent, între suflet și minte, că face mereu un fel de radiografie, în sens blagian, a unei memorii culturale care crede el că se reflectă în matricea individuală, cel puțin în personalitatea marilor spirite ale culturii.

Acum, îmi dau seama că este un stoic. Din rădăcina lui Marcus Aurelius. De multe ori am vrut să-l întreb de ce nu îl citează în acest jurnal. Mă gândesc că poate nu a reușit să obtină starea de detașare, de luciditate și de distanțare pe care o propune împăratul filosof.

Zice împăratul: Deşartă căutare de cortegii solemne, dramele de pe scenă, turmele de oi, cirezile de vite, luptele cu lănci, oasele aruncate câinilor, resturile de mâncare în bazinele cu peşti, poverile purtate de furnici, cursele încolo şi încoace ale muştelor înspăimântate, păpuşi trase de sfori. Trebuie, aşadar, să-ţi păstrezi buna dispoziţie în mijlocul acestora, fără a fi îndărătnic, arătând bunăvoinţă şi, totuşi, înţelegând că fiecare este vrednic de o preţuire egală cu valoarea lucrurilor pentru care s-a străduit.

*

Gândesc fără ură, ci chiar cu un sentiment de compasiune, la toți călăii mei din această viață, scrie Tavi, aici fiind un stoic pur. Dar scrie apoi: Săptămâna asta ar trebui să mi închei "Jurnalul". Lumea se dă de ceasul morții să între în "normal", pe bună dreptate. Simt că trebuie să abandonez acest jurnal, tocmai fiindcă n-am reușit, chiar dacă mi-am dorit, să scriu despre problemele mele interioare, chiar dacă sunt puține. N-am reușit să scriu aproape nimic despre certitudinile și iluziile mele. N-am reușit, cred să scriu mai mult despre ceea ce cred eu despre conflictul între realitate și viziune; n-am reușit să spun nimănui, nimic probabil, despre "omul singur în fața dezastrului", ci am eșuat în a judeca. Poate că e un rateu forțat de egoismul de a păstra în mine doar ceea ce mă pasionează: oameni, locuri, imagini.

***

Tavi, ai reușit ceva. Nu ești singur în fața dezastrului. Unul dintre personajele colecționate de ține în acest jurnal, părăsește statul de păpușă de cârpă din amintire. Nu este capabil să scrie sistematic un jurnal, cel puțin deocamdată, dar începe cu aceste file de pseudo-jurnal despre lectura jurnalului tău. Dacă toți captivii din lumea ta vor face la fel, atunci putem rescrie o realitatea tristă și străină în care cei din jurul nostru, pentru puține mărgele de sticlă, lasă gaj dreptul de a fi ei înșiși, dreptul de a visa. Rămâne ce am stabilit acum vreun deceniu, rămâne valabil pactul între învinși pe care trebuie să-l reînviem în fiecare zi , cum i-ar zice Sabato: adică să ieșim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale! Merită să încercăm a face respirație artificială corpului inert al patriei noastre. Așa cum ai început tu.

Vasile Sebastian Dâncu

Nota redactiei - Prefata la cartea "Jurnal de pandemie", scrisa de Octavian Hoandra si publicata in fragmente in Ziuanews, care va aparea in curand la Editura "Scoala ardeleana" din Cluj.