Proba proprietăţii în disputa tezaurului românesc de la Moscova

Dacă europarlamentarul român Cristian Terheş, de la tribuna Parlamentului European, nu ar fi solicitat intervenţia înaltului for, care - împreună cu Comisia Europeană - „să sprijine eforturile ţării noastre pentru retrocedarea tezaurului românesc de la Moscova", cea mai recentă controversă publică pe marginea acestui subiect nu s-ar fi iscat.

Ce susţine Cristian Terheş? Că 94 de tone de aur - lingouri, monede, bijuterii, obiecte de artă şi documente istorice, parte importantă a identităţii noastre culturale - se află de peste o sută de ani la Moscova, adăpostite prin bună înţelegere cu guvernul ţarist. Iar Moscova a refuzat şi refuză să le restituie. În consecinţă, se solicită Parlamentului European şi Comisiei Europene „să folosească toate mijloacele diplomatice şi juridice disponibile pentru ca tezaurul să se întoarcă în România".

Iată însă că un post de televiziune şi o publicaţie online - bazându-se pe asigurările date de un jurnalist de investigaţii pe cont propriu, că ar deţine documente şi informaţii „că tezaurul României nu mai e la Moscova" - fac să ajungă în spaţiul public o pistă falsă. Şi anume - invocându-se tratatele de la Bucureşti (tratat nepromulgat de regele Ferdinand, înţelegerile fiind anulate), de la Brest-Litovsk (anulat) şi de la Rapallo („acordul renunţărilor la obligaţiile asumate la Brest-Litovsk") - este pusă în circulaţie ideea că tezaurul României ar fi fost predat Germaniei de către Rusia, iar de aici ar fi ajuns în inima Europei „la aliaţi". Unde ar trebui... să fie căutat de România.

Teorie „sprijinită" si cu următoarele adaosuri: memoriile unui diplomat german (fără nicio bază juridică); o simplă operaţie aritmetică, o scădere, ridicată la gradul de „logică matematică"; o interpretare subiectivă a acordului de la Bucureşti, din 1918, amendată de autor cu prudentă reţinere însă (că „tratatul lasă să se înţeleagă" că România „ar renunţa" în favoarea Germaniei la aurul transportat la Moscova). Acestea fiind „documentele oficiale" - cum au fost prezentate - ce „atestă unde şi cum a ajuns aurul românesc".

Am în faţă o carte: „Tezaurul român de la Moscova". Text de Mihail Gr. Romaşcanu, însoţit de acte şi documente doveditoare, de note şi anexe. Cartea, apărută în 1934, este republicată azi de Editura Vremea, care m-a invitat s-o prefaţez. Noua ediţie, în care documentele însoţitoare, de o excepţională importanţă, sunt traduse în limba română, este o dovadă istorică. Iar textul, scris de unul dintre funcţionarii superiori ai BNR din anii interbelici, autor al multor cărţi de teorie şi practică bancară, s-a bazat pe un document unicat: dosarul aurului de la Moscova.

Un document excepţional, un document puternic, redactat în două exemplare originale, unul al părţii ruse, altul al părţii române, cu semnături şi parafe. Acum câţiva ani, cu ocazia vizitei la Banca Naţională a unei înalte personalităţi a lumii financiare - Jacques de Larosiere, fost director general al FMI, fost guvernator al Băncii Franţei, fost preşedinte al BERD - guvernatorul Isărescu i-a arătat dosarul păstrat de partea română. Larosiere l-a răsfoit cu atenţie, a citit pasaje întregi, apoi a exclamat: „N-am avut niciodată în mână un dosar atât de important din punct de vedere istoric, politic şi bancar".

Dosarul reprezintă, azi, o creanţă cu caracter istoric, juridic, contabil. Un document cuprinzând probe tari - acte, protocoale, tratate, garanţii, toate în original - adunate într-o singură piesă: proba aurului depozitat la Moscova. Atunci, într-un moment de cumpănă din Primul Război Mondial, când ţara era în primejdie, decizia autorităţilor române de a adăposti la Moscova tezaurul Băncii Naţionale, împreună cu alte valori, era fără alternativă. Predarea-primirea, la Moscova, s-a făcut cu îndeplinirea tuturor exigenţelor juridice. Iar documentele încheiate atunci, ca supremă dovadă a angajamentului părţii ruse că va înapoia României, la cerere, întreaga cantitate de aur depozitată la Moscova, documente ce fortifică fără nicio şansă de a fi tăgăduite, alcătuind dosarul Moscova, se află de atunci în păstrare la Banca Naţională.

Ce eroare gravă face însă jurnalistul care s-a angajat în această dezbatere legată de tezaurul românesc? Confundă dosarul original, semnat şi parafat la Moscova, cu o... copie făcută la Bucureşti în 1941. Îl citez: „Cum a ajuns BNR în posesia dosarului? Lumea e mică. Dosarul a fost găsit într-un scrin la Braşov. Serviciile române l-au predat la BNR".

Care-i adevărul? După un sfert de secol de la întocmirea dosarului original, la Moscova, în cel dintâi an al intrării României în Al Doilea Război Mondial (1941), probabil la solicitarea conducerii statului, Banca Naţională a alcătuit un al doilea dosar, de data asta doar recapitulativ, cuprinzând datele şi cifrele tezaurului din dosarul princeps. Repet: un dosar-sinteză. În acest al doilea dosar sunt şi corespondenţele din 1941 ale Băncii Naţionale cu instituţii ale statului român în vederea reconstituirii totalului arhivelor pe care aceste instituţii le trimiseseră la Moscova împreună cu tezaurul.

Acest al doilea dosar, dosarul-sinteză, este cel care a dispărut din Banca Naţională la sfârşitul războiului - fără să fi fost vreodată arhivat - şi este cel găsit la Braşov... într-un scrin vechi. Dacă... vechiul scrin o fi cu adevărat locul în care acest dosar a stat ascuns 75 de ani?! N.B. Împreună cu actele unui fost funcţionar al Băncii Naţionale, despre care nu se mai ştie nimic de la sfârşitul războiului!

Acest dosar, predat Băncii Naţionale în vara lui 2018, de către autorităţile care l-au recuperat, a fost minuţios analizat de o echipă de specialişti. Cu certitudine, documentele sunt autentice. Dar nu sunt cele originale. Nu este însă exclus ca găsitorii lui, înainte de a-l preda autorităţilor, să fi făcut copii. Aşa se explică apariţia în presă a unor date şi a unor fotografii. În jurul subiectului, care este extrem de serios, curg speculaţii ce denaturează grav adevărul. Acum a intervenit încă una.

Există, deja, numeroase premise ce merg spre concluzii relevante. În primul rând, este de reţinut că dosarul de la Braşov nu are cum să amplifice „disputa istorică şi de patrimoniu" pe tema tezaurului, fiindcă nu conţine nici cifre şi nici date noi faţă de dosarul original. Cel din 1917.

Dosarul original, din 2017, are o istorie palpitantă. Toţi guvernatorii Băncii Naţionale de după Primul Război Mondial si-au transmis unul altuia, la primirea-predarea mandatului, acest preţios document. Cu legământul solemn de a-l păstra în deplină siguranţă. De la Bibicescu până la Isărescu. Opt dintre ei, de la BURILLIANU la VIJOLI, aveau să îndure ororile din închisorile comuniste. Dar - deşi au trecut prin chinuri groaznice - n-au trădat, n-au scos un cuvânt despre existenţa dosarului aurului de la BNR.

Aurul trimis la Moscova a continuat încă mulţi ani după 1917 să fie contabilizat de către Banca Naţională. Cu speranţa că va fi returnat cândva. În 1929 însă a fost scos din activul BNR. Istoricii au început să vorbească despre tezaurul pierdut. Banca Naţională păstrează însă o creanţă imprescriptibilă.

O creanţă bazată pe probe incontestabile: acte, protocoale, tratate. Toate în original. Adunate într-un dosar voluminos, cu siguranţă unic. Şi, repet, toţi guvernatorii Băncii Naţionale a României, de după 1917, şi-au transmis unul altuia, la primirea-predarea mandatului, dosarul tezaurului. Cu legământul solemn de a-l menţine în actualitate. Cât priveşte recuperarea tezaurului, problema nu este a Băncii Naţionale, ci a statului. De fapt, a Ministerului Afacerilor Externe. Dacă aurul de la Moscova va fi cândva adus acasă, aşa ceva se va obţine numai şi numai pe cale diplomatică.

Adrian Vasilescu