Primul semnal public din Turcia: a fost ridicat capacul coşului cu vipere de la Montreux!

De-abia când ies la pensie, militarii şi diplomaţii lăsaţi la vatră simt câteodată, adevărat rar după o viaţă de supuşenie la ordin, simt nevoia să iasă în public, adoptând singurul mod care, după părerea lor, nu i-ar trimite în locuri ferite şi nesănătoase: scrisorile publice de avertisment.

Aşa se întâmplă acum în Turcia când, brusc, chiar fără a trage focurile reglementare de avertisment, foşti amirali şi foşti diplomaţi semnează scrisori de avertisment împotriva construirii Canalului Kemal. Principiul este interesant deoarece, cel puţin teoretic, un asemenea efort logistic presupune, în Turcia lui Erdogan, că semnatarii au primit promisiunea unei protecţii externe, în opinia lor îndestul de puternică încât să-i îndemne la o coaliţie pe faţă împotriva proiectului-far asumat de Erdogan ca formulă de realizare a unui mare proiect de securitate care să-i dea posibilitatea controlului accesului în toate spaţiile maritime din regiune şi să deţină puterea comercială şi militară unică dată de proprietatea naţională asupra noului canal.

După nişte ani în care lumea occidentală, mai ales analiştii afiliaţi echipei Trump, au ridiculizat proiectul şi l-au declarat imposibil din cauza situaţiei precare financiare a Turciei (exact acelaşi model reducţionist şi simplificator aplicat Rusiei şi Chinei), acum, în faţa certitudinii că Erdogan a decis să urmeze construcţia, au început construcţiile de tensiuni. Şi acestea uşor de înţeles deoarece, în paralel, se poartă negocieri pentru revizuirea unora dintre prevederile Convenţiei de la Montreux din 1936, cea care reglementează circulaţia în Strâmtori a navelor comerciale şi militare pe timp de pace şi război. Şi, deocamdată, constituie singura stavilă pentru ca navele militare de mare tonaj ale forţelor NATO să circule liber în Marea Neagră, condiţie sine qua non pentru îndeplinirea cu succes a unor manevre specifice în caz de conflict sau în dorinţa de a implanta oarece elemente reale de disuasiune în faţa Flotei ruse din Marea Neagră. Aşa cum ar fi, spre exemplu, submarine de atac dotate cu rachete de croazieră.

În condiţiile reglementărilor actuale, întreg traficul civil şi militar este într-adevăr controlat de Turcia care, invocând prevederile foarte clare ale Convenţiei, poate interzice intrarea sau ieşirea oricărei nave aparţinând unei nave eventual beligerante. Pe când, în cazul unui canal cum îl doreşte Erdogan, lucrurile sunt mai mult decât simple: Istanbul Kanal va fi construit pe teritoriul naţional al Republicii Turcia şi, amănunt deloc neglijabil, va fi apărat de baterii de rachete S-400, ceea ce înseamnă o bulă de interzicere de acces nu imposibil, dar greu penetrabilă şi cu cu costuri foarte mari umane şi materiale. Toată discuţia de acum se poartă într-un context extrem de special: în 2018, Erdogan a semnat un Decret Prezidenţial în care-şi conferă personal autoritatea unică de a scoate Turcia din orice pact sau tratat internaţional (precum Convenţia de la Montreux) fără să aibă nevoie de aprobarea Parlamentului. Fascinaţia „Modelului Trump" a fascinat mulţi dintre liderii politici ai vremii şi va continua, veţi vedea, să-i inspire pe mulţi alţii, inclusiv în Europa.

Ce spune scrisoarea de avertisment semnată de 126 de foşti ambasadori ai Turciei? Că sunt profund îngrijloraţi că deschiderea noului canal ar echivala cu cea a unui paner cu mult prea mulţi şerpi veninoşi deoarece, în climatul actual, negocierile pe subiectul Marea Neagră în general şi pe implicaţiile militare ale puterii militare garantate Turciei de Convenţia de la Montreux sunt atât de complicate, încă, scriau ei, „Kanal Istanbul va deschide Convenţia de la Montreux pentru discuţii şi va duce la pierderea suveranităţii absolute a Turciei asupra Mării Marmara".

Tonul scrisorii ambasadorilor este totuşi unui moale şi mai degrabă teoretic, amintind de somnolenţa deceniilor de convorbiri inutile, solemne şi încheiate cu comunicate asemenea ale Organizaţiei de cooperare economică la Marea Neagră. Asta era prima mişcare care deschidea o sperată construcţie a nemulţumirii: cu puţin timp în urmă a urmat o a doua scrisoare. de data asta redactată în termeni mult mai duri şi precişi şi făcută public în numele unui grup de 103 foşti amirali turci: „Faptul că retragerea din Convenţia de la Montreux a fost deschisă discuţiilor în legătură cu Kanal Istanbul şi dreptul de a ieşi din tratate internaţionale a fost privit cu îngrijorare". În ciuda speranţei lor copilăreşti că vor beneficia de protecţia vreunei umbrele aliate, Erdogan ordonă procuraturii să se pună imediat în mişcare şi, după un scenariu deja foarte bine rodat, 10 dintre foştii amirali sunt arestaţi sub acuzaţia de a „fi fost de acord să comită o crima împotriva statului şi a ordinii constituţionale din Turcia".

A fost oare o nouă încercare de lovitură de stat, şi mai prost pregătită decât cea din 2016, bizuindu-se doar pe puterea prezumtivă de influenţă a unui grup de militari de rang înalt, foşti actori importanţi în sistem, pentru a trezi oarecare loialităţi în armată? Proastă şi învechită gândire din cărţi de propagandă care spuneau cum se orchestrează o eventuală lovitură de stat militară în ţări bananiere: din primul moment, puciştii trebuie să cucerească televiziunea naţională şi şeful militar al operaţiunii să apară în mijlocul unui grup de ofiţeri costumaţi la impresionarea populaţiei, cu arme automate în mână, căşti şi veste antiglonţ, dar şi cu multe rânduri vizibile de decoraţii.

Şi în acest caz ar fi fost programat acelaşi număr de magie? Posibil. Chiar probabil deoarece în grupul primilor arestaţi se numără un personaj cunoscut, amiralul Cem Gurdeniz, autorul unui concept strategic denumit „Blue Homeland", considerat a fi baza ideologică pe care s-a construit doctrina prezenţei turce în estul Mării Mediterane. Forţa de reacţie rapidă constituită de Erdogan pentru asemenea situaţii a funcţionat impecabil. De data asta.

Dar, dincolo de toate astea, ce relevanţă are această discuţie posibilă despre Convenţia de la Montreux? Ne priveşte în mod direct deoarece ţara noastră se numără printre semnatarele documentului intitulat Convenţia privind regimul strâmtorilor Mării Negre din 20.07.1936. Suntem, în calitate de Înaltă Parte contractantă, în mod obligatoriu şi legal implicaţi, de la început, în orice discuţie sau negociere pentru modificarea textului respectiv. Era perfect previzibil că o asemenea discuţie va începe, Erdogan ştia foarte bine ce face când a semnat decretul care-i dă puteri absolute în domeniu, căci, în termenii Convenţiei, „durata sa de valabilitate va avea o durată de o sută douăzeci de ani". Şi se spune că:

„Dacă, cu doi ani înainte de expirarea zisei perioade de o sută douăzeci de ani, niciuna din Înaltele Părţi contractante nu va fi comunicat un preaviz de denunţare Guvernului francez, prezenta Convenţiune va rămâne în vigoare până la scurgerea a doi ani de la trimiterea unui preaviz de denunţare. Acest preaviz va fi notificat de către Guvernul francez Înaltelor Părţi contractante. Dacă prezenta Convenţiune ar fi denunţată conform dispoziţiunilor prezentului articol, Înaltele Părţi contractante convin de a trimite reprezentanţi la o conferinţă în vederea stabilirii termenilor unei noi convenţiuni. La expirarea fiecărei perioade de cinci ani, socotite de la intrarea în vigoare a prezentei Convenţiuni, fiecare din Înaltele Părţi contractante va putea lua iniţiativa de a propune amendamente în privinţa unei sau mai multor dispoziţiuni a prezentei Convenţiuni.

Pentru a fi luată în considerare, cererea de revizuire formulată de una din Înaltele Părţi contractante trebuie să fie sprijinită dacă e vorba de modificări de adus articolului 14 sau articolului 18, de către o altă Înaltă Parte contractantă şi, dacă e vorba de modificările oricărui alt articol, de către două alte Înalte Părţi contractante. Cererea de revizuire astfel sprijinită va trebui să fie notificată tuturor Înaltelor Părţi contractante cu trei luni înainte de expirarea perioadei de cinci ani în curs. Acest preaviz va cuprinde indicarea şi motivarea amendamentelor propuse. Dacă va fi posibil de a se ajunge la o înţelegere asupra acestor propuneri pe cale diplomatică, Înaltele Părţi contractante vor trimite reprezentanţi la o conferinţă convocată în acest scop."

Mizele sunt multiple şi privesc circulaţia viitoare în zona civilă şi militară, transferul deja propus de obligaţii prevăzute (pentru navele militare) de la actualul tratat la unul aplicabil eventual şi Canalului Istanbul, stabilirea noilor categorii de tonaje şi tipuri de armamente etc. Avem oare o echipă care pregăteşte un punct de vedere al României pregătit de experţi în domeniu? Ar fi trebuit pregătită de mult timp, prin documentele de viziune privind gândirea românească asupra Mării Negre. Acele pregătite în trecut europarlamentari români specializaţi în domeniu - Roberta Anastase, Traian Ungureanu, Ioan Mircea Pascu - sunt oare o indicaţie pentru ce şi-ar dori ţara noastră în domeniu?

Cristian Unteanu