Prieteni de 2000 de ani

S-a întors surprins, părea nedumirit. A zis... în sfârșit... mergem mai departe... dar cum să mergem mai departe pe banca asta?

Banca pe care o găsisem potrivită pentru o discuție mai lungă se afla pe malul mării, singura de acolo, era una veche și părginită. N-aveam de ales. Toamnă închisă, rece. Plajă pustie. Venise îmbrăcat cu o haină de lână, știa cum e bine. Cerul încărcat de nori negri care, de obicei, aduc ploaie ori vânt.

-Nu-mi spune Seneca, nici Lucius Seneca, spune-mi simplu: Lucius... De ce zâmbești?...

-În gând v-am spus mereu Eneus, A e n e u s...

-N-am nimic împotrivă... Eneus... He, he!... Râd... Nu cred că m-ai mai auzit râzând. E întâia oară, sunt ani mulți de atunci... Mi-aduc aminte de o întâmplare petrecută pe malul oceanului... Furtună încrezută, periculoasă. Aveam la îndemână două variante, ca întotdeauna: să mă supun obiceiurilor marinărești - posbil să mor, din pricina cataclismului, sau să lupt, să mor cu conștiința că o fac luptâd. Am cerut cârmaciului să mă lase pe uscat, oriunde. Mă simțeam atât de rău că nu-mi mai păsa de primejdie, mă chinuia o greață rea, din cele care zgândăre fierea, dar n-o dă afară. Am stăruit așadar pe lângă cârmaci și l-am silit, că voia sau nu voia, să se îndrepte spre uscat. Nu am mai așteptat să se facă niciuna dintre manevrele descrise de Vergiliu: prora spre larg sau ancora cade la proră... Aducându-mi aminte de dibăciile mele de vechi iubitor al apei reci ca gheața, m-am aruncat în mare îmbrăcat cum eram. Ai citit, cred, ce-am pățit cățărându-mă pe stâncile alea... Am priceput că marinarii, nu fără temei, se tem de țărm. Sunt de ne-nchipuit suferințele pe care le-am îndurat... Moartea însemna a muri. Știam cum va fi după mine, va continua ce a fost înaintea mea. Dacă au fost chinuri înainte, vor fi întotdeauna... Așadar, prietene, credem că moartea vine după noi, când ea, de fapt, a fost dintotdeana și va exista în veci. Ce ne trebuie pentru a muri? Curaj ori frică?

-Deci nu e posibil să înviem?

-Nu iau seama la întrebarea ta... Apropo, așa se zice, apropo,nu?... Am auzit nu demult, o muzică nemuritoare... a nemuritorului vostru Iadu Lupu...

-Radu Lupu...

-Da, Iadu Lupu, am auzit bine... Îi țin minte imaginea... Un Zeu... Când l-am întrezărit, chemat la el, nu-mi vedea să cred. Se lupta cu vârsta. Aceasta îl apăsa așa de tare, încât nimeni nu i-ar fi putut ușura povara. Bătrânețea i se așezase în spinare cu toată greutatea ei uriașă. Mult timp, se spune, a avut o constituție de Zeu. S-a prăbușit dintr-odată... Viață...Unde am rămas?... În școala lui Pitagora, discipolii - chiar nevestele - erau obligați să tacă vreme de cinci ani, abia după aceea li se îngăduia să râdă de glumele lui...

-Deci?

-Deci, la voi... recent... am asistat la o... cum să-i zic?... la o ședință electorală, publică. Oratorul pleca fericit. Cei prezenți, și care tot timpul tăifăsuiseră fără a-l lua în seamă, îl acopereau cu aplauze. Oratorul se bucura de laudele celor pe care nimic nu-i interesa. Ca prietenul meu, Nero. Era nebun după alaiuri... Precizez: el chiar merita bucuria celor ce-l ascultaseră...

-Democrația, prieten drag de 2000 de ani, nu glăsuiește de merite, ci doar de egalitate...

-Fără politică, rogu-te!... Cei ce l-au întâmpinat pe Alexandru nu erau comandanți de oști. Niște oameni ca toți oamenii de pe vremea aceea. Nu știau de alaiuri. Toți locuitorii ascultau de bătrâni, de cei cu experiență... Alexandru nu înfrunta o armată, habar n-avea peste ce nimerise... Era Zeu, poruncea și nu se uita cui poruncește... Repet, era convins că e zeu. A invadat tot ce era pe pământul acela și a izbutit. Brava lui!... Nemaiavând ce cuceri pe acolo, s-a așezat să se odihnească. Respectiv, să se îmbete. La beție a zis: „Am totul, absolut totul, și totul e nimic..." Nu l-a auzit nimeni și au trecut mai mult de 2000 de ani... Alexandru a repetat vorbele astea la beție și a plâns... Eu ședeam în înaltul scaun oferit mie de Nero, pe care l-am și iubit, foloseam și unul și celălalt vorbe precum „dreptate, vitejie, eroism..." Continuam să discutăm, el, convins că eu, asemenea lui, când el zicea „dreptate", pricep și eu la fel cu el ... Deci, prieten neștiut, n-am venit ca să ai tu un folos, cât să-mi folosească mie, căci în foarte multe lucruri ne vom ajuta unul pe altul. Până atunci, pentru că îți sunt dator cu mică plată, îți voi spune cu ce m-am delectat citindu-l pe Hecaton: „Mă întrebi, spune el, ce progres am făcut. Am început să-mi fiu prieten. Nu voi mai fi niciodată singur. Am făcut un progres însemnat"...

-Prieten vorbăreț, îți amintesc un amănunt spus de tine. „O parte din viața noastră se scurge nefăcând nimic specific sămânței pe care, se zice, Dumnezeu a aruncat-o pe pământ". Cuvântul Dumnezeu l-am adăugat eu... Continui vorbele tale: „O altă parte din sămânță comite ceva rău rău, respectiv altceva decât ar trebui..." Îmi poți arăta pe cineva care să pună preț pe timpul său, care pricepe că moare în fiecare zi?

-Prieten al meu de 2000 de ani, privim moartea din fața noastră, numai că intensitatea ei este înapoia noastră. Moartea este stăpâna absolută, din veci în veci. Ne rămâne să facem altceva?... Eu spun că da. Să cuprindem pe deplin fiecare ceas. Vom fi mai puțin la cheremul viitorului, dacă ne înstăpânim pe ceea ce înțelegem prin prezent. Nimic nu ne aparține, doar timpul este al nostru...

-Am înțeles, prietene. Frumos, chiar foarte frumos. Și totuși... Nu te superi...Spiritul este rodul minții...

-Știu că, întrucât citindu-mă, revii la cuvântul „spirit"... te.. cum să zic eu?...

-Sâcâie... Bun!... Ne-am înțeles... Așa stând lucrurile, cred că ești de acord, mințile diferă de la un om la altul... vreau să spun cantitățile... acelea de inteligență care, la rândul lor, depind de educație, de cărțile care au fost scrise și citite, de colegi, de... de... de infinit. Nu există spiritul absolut... Îți voi da și un exemplu: cunosc o fată... nu vrea să-și aducă aminte ce viață a avut, nu vrea să poată... vrea să uite. Eu am descifrat-o, încet, cu răbdare, cu renunțări și reveniri... E în stare să omoare pe cineva... urăște, se răzbună... la supărare, zbiară până nu mai este ea... Dar nimeni... nu există o altă fată, una care să aibă sinceritatea, curățenia sufletească impecabilă, dăruire desăvârșită... iubire absolută... Animalele cu care se întâlnește devin ale ei pe viață, toate, indiferent cine sunt sau ce-au fost... Acesta, zic eu, este spiritul... Eu îi spun FIRE, firea cu care ne naștem, pe care o avem toți și unii nu o vom cunoaște niciodată... Suferințele pe care le îndurăm, le străbatem, nasc nevoi de răzbunare... Reține: rămân nevoile de răzbunare... Rar ajungem la firile corecte... Nu avem putința... nu avem motivele... Posibil să nu ne cunoaștem niciodată firea cu care ne naștem... Aceasta este Firea omului, o putem inventa... O cunosc puțini cu desăvârșire... Sunt la putere ..domină... conduc lumea... Firea, nu spiritul... Spiritul e fals, în cel mai bun caz, aproximativ... Cum îl putem proba? Firea am probat-o cu fata de care vorbeam... Societatea, lumea nouă va fi a OMULUI, cu altă denumire, vulpe în loc de dinozaur, nu prin victoria spiritului, prin revoluții, ci prin voia evoluției. Oricât de ademenitoare ar fi revoluțiile, ele ascund interese personale. La lumea nouă se va ajunge prin victoria Firii Adevărate. Cum o vom face? Cum ajungem la ea? Iată întrebarea!...

-Da, da... Ca de obicei. Ai adreptate, prietene, și nu ai. Cum ajungem la Firea omului adevărat este o întrebare mai apopiată de realitate. Este adevărat, am afirmat că spiritul este ca focul. Nu poate fi apăsat, prins în mâini și cu atât mai puțin în suflet. Adăpostitorul său poate muri. Spiritul este etern. Este Dumnezeu, cum îi spuneți voi.

-N-are decât... He, he!... Scuză-mă, Aeneus!... Bravo lui!... Îl vindem circului...

-Nu râde, prieten de 2000 de ani!

-Nu râd... adică râd, dar cu motiv... N-ai idee ce bine ne potrivim. Dumnezeu, cum îi zici tu, are în tolba lui toate semințele eternității, el decide cum le folosește... Una dintre ele, pe pământul nostru, poate și aiurea, a dat rod în felul următor: în milioane de ani, încet-încet, au devenit ceva cu creier, cu suflet. Respectiv, a găsit un sol cu care să ajungă la enorm de multe podoabe... Chiar la... bomba atomică... Tu ai fi încântat dacă un detaliu din tine...

-Ce vrei să spui?

-Nu-ți place... Nici mie... dacă un detaliu din tine, omul care ești și sunt, creează bomba atomică? Cum explici?... Iartă-mă, mai vreau să adaug ceva: adaug că la putere parvin nu oameni ca tine, cu creier și suflet de pace și omenie... ci anume cei ce s-au folosit de ea ca să ajungă în vârful lumii ca să omoare și să continue să mintă... Te rog, ce voiai să zici?

-Semințele de care vorbeam au fost răspândite prin lume și, dacă acel ce le-a primit este un cultivator bun, sămânța evoluează pe măsura obârșiilor. Dacă e, dimpotrivă, un cultivator rău, le face să piară așa cum se întâmplă pe un pământ sterp și mlăștinos care se umple mai apoi de buruieni în loc de grâne.

-Pot să te contrazic?

-Te rog, chiar.

-Unu: Ce enormă deosebire este înspre ce tindem noi și ce fac oamenii împotriva oamenilor...

-Nu e nicio deosebire...

-Adică?

-Adică fiecare are calea proprie...

-Intervin iarăși: rămân nelămurit, de unde... cum aflu eu calea proprie, cum spui tu...?

-Prietene, ce este așa de greu?... Credeam că ai priceput, iartă-mă... Calea mea, calea noastră este aceea a seninătății, fără ajutorul nimănui, fără sugestii dinafară... Lucrăm, existăm sub cerul seninătății, de ce ne-am uita în curtea altora?... Un alt și cinic război mondial se pregătește, vor muri alte și alte sute de mii de oameni... Și aceste sute de mii vor fi oameni nevinovați...

-Ușor de zis... Mă nasc din sămânța Omului, devin eu, oare, imediat sămânța omului?... Depinde unde mă nasc, cine m-a produs, în ce mediu ajung, ce mijloace aleg pentru a supraviețui... Sunt eu în stare să lupt până la sfârștiul vieții, îmi voi recunoaște singur sămânța?

-Răspund: NU.

-Și atunci?

-... mult timp Democrit a fost socotit nebun! Socrate cu greu a ajuns faimos! Și cât de mult timp Cetatea l-a ignorat pe Cato! L-au respins și au înțeles cât de valoros a fost abia după ce a murit. Caracterul integru și virtutea lui Rutilius nu ar fi ieșit în evidență dacă nu ar fi îndurat vătămarea. Nedreptatea suferită l-a făcut să strălucească. Oare nu a fost el recunoscător sorții și nu a acceptat de bună voie exilul? Vorbesc despre oameni pe care soarta i-a făcut faimoși tocmai când erau loviți. Cât de mulți sunt cei pentru care faima nu a venit de îndată și i-a smuls din uitare!

-Spuneai că virtutea răsplătește toate calitățile omului... aș fi mândru dacă le-aș avea...

-He, he... Ipocritule!... De parcă eu aș fi străin de așa ceva... Să urmăm, așadar, cu credință, ceea credem noi că este virtute. Și, nu uita: prefecătoria nu e de nici un folos cu durată. O mască poate înșela, dar te întreb: pentru câtă vreme? Amăgirea nu are temelii durabile. Minciuna este subțirică, iar cu puțină atenție, vezi ușor prin ea... Am străbătut lumea... Și nu o dată. Ochii, astăzi, mi-au căzut pe niște autostrăzi... Cum să le descriu?... Nu mi le-aș fi putut închipui vreodată...

-De ce te încrunți?

- ... dar nu mă încrunt...

-Mi-ai spus, țin bine minte, că ți-ai ales, și tu ca și mine, și bine ai făcut, calea seninătății în viață. Nu este o cale a ta, prietene, sau a mea... Seninătatea este cuib. Un cuib sub un acoperiș. Acoperișul seninătății. Nu știm, nu avem cum, câte alte sute și chiar mii de oameni au fost și sunt alături de noi în acest cuib.... Spiritul este etern. Ca și seninătatea face parte dintr-un cuib, cuibul spiritului. Îl are fiecare. Fiecare îl simte, îl află, ori nu. Îl respectă ori nu. Îl folosește ori nu. Îl poate exagera mereu și urât. Și spiritul este etern. Și unic. La fel ca și seninătatea. Dumnezeu, așa cum îl numesc toți, a aruncat sămânța sa în tot ce există. Fiecare cu rostul ei.

-Îl cunoaștem?

-Rostul omului?... Niciodată în totalitate... Îl aflăm treptat, câteodată sau deloc. Este însă o plăcere de un fel diferit cea care provine din contemplarea minții lipste de orice îndemn de a străluci. Într-un fel gândești în copilărie, dorind cu nesaț să intri în rândul bărbaților. Ce-i drept, mai departe vei găsi spaime fără temeiuri reale. Tu crezi că virtutea poate împiedica omul să nu fie uneori nestăpânit - virtutea făcea în vremurile mele ce astăzi face frica, prostia, ignoranța...

-Aeneus, cum se face că și după 2000 de ani tu ai un singur prieten? Pe mine.

-Atunci, te întreb și eu: cum se face că după mii de ani tu ai un singur prieten? Pe mine... Am fost într-o asemenea împrejurare, am viețuit în ea, m-am chinuit mult și îndelung...

-Știu... te-am văzut... atunci ne-am împrietenit etern. Ai renunțat la majoritatea medicamentelor, la masaje și alte îndeletniciri împrumutate de te miri unde... Aristotel a învățat de la Socrate... Epicur zice, fă-te scavul înțelepciunii ca să ai parte de adevărata libertate! Vrei să-ți spun ceva?... Mi-e dor, iubesc oamenii din vremea mea... De două mii de ani mă strădui să mai găsesc...

-Nu vei găsi, liniștește-te!... Mă rog, din nefericire... Oamenii din sămânța aruncată de Dumnezeu...

-Stop!... Știu ce vrei să spui... Sămânța aruncată de Dumnezeul vostru, și al meu implicit, cu o copilărie sălbatică, dar cu o maturitate senină și... și restul... Sămânța aruncată de Dumnezeu pe pământ nu mai este în rod!

Nicolae Cristache