Poveste de amurg francez

Olivier Duhamel este o legendă vie a elitei culturale franceze. Născut dintr-o familie de intelectuali de mică amploare, Duhamel a devenit, de peste 35 de ani unul dintre cele mai cunoscute nume în lumea rarefiată a elitei franceze, cea conectată fundamental și celular cu conducerea politică a celei de-a cincea republici.

Politiolog, un fel de scriitor dar în special gânditor al noii ideologii de stânga din Franța, Duhamel devenise o instituție peste care nu se putea trece. Cine și-a dorit să existe politic și ideologic în stânga franceză a fost obligat nu numai să îi citească lucrările dar să îl citeze, măcar odată, în cuvîntările sale. Francois Mitterand îl considera un reper generațional iar Jack Lang îi oferise până și cea mai aurită sinecure, aproape de cea de academician, numindu-l politogul de servicu al regimului. Mai mult, mai puternic, mai sus, doar un Joares sau Thorez puteau să ajungă. Duhamel, cel tradus și în România, citit de către generatiile de studenți în științe politice, cu doua semestre de profesorat în SUA, în bastioanele liberalismului cultural la New York și Boston, devenise imposibil de uitat. Obsedant de prezent, obsesiv de publicat și irațional adulat, Duhamel este intelectualul angajat, geniul din sticla de lampă scăpat pentru a aduce libertatea de gîndire între parametrii marxismului cultural. Este omul care conduce, ordonă, diseminează și convoacă cuvintele într-o ordine ritmată, pe muzica marșului progresului. Parisul după Sartre și a lui iubire mestecată cu ură de Beauvoir nu mai cunoscuse cuplu de magie progresistă. Duhamel o reînviase cu a lui celebră soție Evelyne Pisier.

Etern stângist și intelectual crescut în marile laboratoare ale culturii franceze, acolo unde un Enescu era injurat vârtos, Eliade aruncat la gunoi iar Ionesco ridicat pe scaunele decadenței imperial denumită teatrul absurdului (absurd chiar să te uiți la o astfel de scenă de teatru de un plictis nu numai imaginar, care dovedește și astăzi mediocritatea lâncedă a Dâmboviței pe malul căreia scriitorul se născuse) , acolo unde Monica Lovinescu era declarată spion american (acuză echivalentă în gravitatea ei numai cu cea de colaborator al regimului de ocupație nazist), Duhamel aflat acum la senectutea pe care oricine din Rue Solferino o imaginează, aurită și plină de beneficii, se prăbușește în flăcări. Prietenul său, Alain Finkielkraut îl apără cu greutatea cuvintelor unui academician francez ce este, dar după a sa carte despre identitatea nefericită, "L'Identité Malheureuse", maculatură vopsită în cultură de cafenea elitist beută la etajul profesorilor de la la SciencePo, nici măcar el nu reușește miracolul salvării.

Acuzat de incest, viol homosexual asupra unuia dintre cei trei Kouschner, atunci când minori fiind, după divorț s-au mutat cu mama lor la el acasă, Duhamel demisionează din toate functiile pe care republica, în generozitatea ei, i le oferise. Incredibil, du jamais vu ou etendue, idole casse, elita culturala pariziană descoperă, după decimarea americană provocată de către mișcarea me too, că un un zeu parizian își viola băiatul minor adoptive.

Erau trei copii. Celebrul french doctor, cum era denumit Bernard Kouschner, pleaca alături de o brigadă marxistă în Cuba lui Castro. 1964 este anul marilor iubiri revoluționare. Evelyne Pisier, la numai 23 de ani este și ea membru al grupului. Acolo în Cuba, Pisier, (vor fi fost două surori Pisier, una mai cunoscută ca alta) devine amanta lui Castro. Se iubesc patru ani, El Comandante este un amant strălucit va scrie ea în memoriile târzii și perfect trup pentru o franțuzoaică incapabilă să găsească revoluția lumii decat în patul marelui bărbat care mai că a băgat lumea în război atomic. La întoarcere, fără să stea prea mult pe gânduri, Kouschner o ia pe Evelyne de soață, trei copii, dintre care doi gemeni, faux jumeaux cum tandru li se spune, băiat și fată se nasc. La divorțul celor doi Kouschner, Evelyne își ia copii și se mută la Duhamel. Mai regală, mai pariziană, mai elogioasă și elitară poveste nici că ar putea exista.

Până când, acum o zi, romanul autobiographic, La familia Grande, (titlul in spaniolă, excelent ambient pentru libertinajul sexual al unei stangi aflate în derivă sexuală de peste un secol), al surorii, Camille Kouchner, acum femeie de 45 de ani, povestește incestul, violul și apoi ardoarea homosexuală asupra fratelui său geamăn, pe care Duhamel o va perpetua pentru câțiva ani buni. Parisul este sub șoc. Elita franceză, absolut toată privește cum mareea de indignare se transformă în tsunami. Duhamel nu mai poate fi salvat, sângele albastru al stângii franceze nu mai are nici un fel de valoarea. În epoca marilor trădări, un astfel de episod, chiar petrecut acum decenii nu poate fi iertat. Duhamel demisionează din toate functiile sale. Dar nu vede. Nu aude. Nu înțelege. Durerea fiului adoptiv, mânia fiicei adoptive, dezolarea absolută pe care o lasă în jurul său. Din patul castrist, în patul lui Duhamel, maman Pisier, atunci când i se spune despre fapte, refuză să condamne. Refuză să asculte. Comunismul, progresismul, stângismul fără granițe reușesc mancurtizaea totală. Va muri la un an după ce, copii ei, acum oameni în toată firea, îi spun secretul adolescenței lor. Dar pentru Pisier, Duhamel nu poate fi un violator pedofil homosexual. El este mintea genială a stângii, el este minunat.

Povestea este tragică dar atât de reală. Începând cu dreapta religioasă americană acațărată de zidurile templului democrației, urlând blasfeme la adresa minorităților rasiale, petrecând prin Londra prințului fugit cu americanca multiculturală (acum luată legal și în catedrală, pe banii bătrânei regine obosite să mai salveze încă odată coroana britanică), ajungând în Franța marilor intelectuali de stânga, toate statuile se prăbușesc. Un nou val, o nouă lume se naște din moartea putridă, plicticoasă ca absurdul scaunelor ionesciene, dar atat de violentă, a celor care ieri erau idoli. Nimic și nimeni nu mai poate ascunde lumea de ieri de reflectoarele lumii de mâine. Duhamel va dispărea ca orice prinț renegat al republicii, executat (acum doar virtual) în chiar locul decapitării regilor Fanței, Place de la Concorde, iar cărțile lui vor fi arse în public. Și dreapta veche și stânga veche, demne, se prăbușesc în fața originalelor păcate. Căci nimeni nu a vrut să vadă că ele exista, sunt reale, devenind cu timpul eterne. Parisul descoperă din nou agonia, după ce Sartre sau de Beauvoir negau destinul milioanelor de victime ale comunismului mondial. Acum un Duhamel piere de sabia ancestrală a sexului. Da, lumea se schimbă. Cu ea ne schimbăm și noi statuile. Dar păcatul rămâne la fel de crud, de murdar și de răzbunător.

H.D. Hartmann