Poate redeveni Franţa prima putere din Europa continentală?

Momentul istoric în care am intrat în 2017, odată cu preşedinţiile Donald Trump şi Joe Biden în SUA, Emmanuel Macron în Franţa, cu Brexit-ul, şi care continuă cu ieşirea din scenă, după 16 ani, a Angelei Merkel, cu criza majoră în curs din Ucraina, dar mai ales cu noua ordine militară tripolară recunoscută - SUA, Rusia, China („Suntem martorii uneia dintre cele mai mari schimbări de putere geopolitică pe care lumea le-a văzut vreodată" - Mark A. Milley, şeful Statului Major al Armatelor SUA, la Forumul de Securitate Aspen, 3.11.2021) -, moment istoric care pare să-l depăşească în importanţă şi în adâncime pe cel foarte spectaculos din 1989-1991, căderea comunismului în Europa de Est şi destrămarea Uniunii Sovietice, se proiectează ca o răspântie de reîmpărţire a lumii comparabilă cu cea din 1945-1950, de după cel de-al doilea război mondial.

Înţelegerile de după 1945 şi precedentele (Moscova, Teheran, Ialta) nu mai pot rezista multă vreme. Evenimentul crucial va fi, probabil, declasarea dolarului ca monedă de schimb mondială („exorbitantul privilegiu"). Va fi nevoie de un război, cel din Ucraina şi, poate mai larg, din Europa pentru a consfinţi o nouă ordine mondială? Sau va fi nevoie chiar de un triplu război simultan - Ucraina, Iran-Israel/SUA, Taiwan - pentru ca o nouă lume viabilă să se nască? Rusia e înarmată până-n dinţi, are arme hipersonice incomparabile, iar NATO începe să-şi arate în Ucraina şi la Marea Neagră limitele şi neputinţele. Rolul NATO, de impunere în Europa a unei „pax americana" după cel de-al doilea război mondial, se apropie de sfârşit?

China revendică Taiwan-ul ca teritoriu naţional inalienabil şi este, la rândul ei, înarmată la un nivel fără comparaţie cu China de acum 40 de ani („Astăzi [China] are capacităţi în domeniul spaţial, cibernetic, pe uscat, pe mare, în aer, sub mări" - Mark A. Milley, idem). Discuţiile de la Viena pentru un nou tratat cu Iranul bat pasul pe loc. Riscul unui conflict devastator între Israel şi Iran e mai mare ca niciodată.

UE, a cărei construcţie a fost începută tot după 1945, tot de americani, e o organizaţie economică şi parţial politică în oglindă cu NATO în domeniul militar. Moneda euro, dependentă de dolar - BCE e o prelungire a FED-ului în UE - şi parte a vechii arhitecturi (imperiale) americane, cu instituţiile ei financiare de la New York, riscă să aibă aceeaşi soartă cu dolarul ca monedă paneuropeană. Poate chiar înaintea dolarului.

Câţiva geostrategi români (Cozmin Guşă, de exemplu) au observat deja o posibilă revenire a Franţei în prima linie a deciziilor şi în Europa. Pentru că în Africa, în Polinezia şi în Oceania, în Pacific, Franţa e în continuare o prezenţă substanţială. Deşi a procedat şi ea la delocalizări excesive, ireponsabile şi a cunoscut câteva preşedinţii mediocre, începând cu Nicolas Sarkozy, Franţa continuă să aibă o economie robustă. Construieşte automobile (inclusiv în România), trenuri, avioane, vapoare, centrale nucleare, e o putere aerospaţială şi are un domeniu IT foarte dezvoltat. Are o agricultură consistentă, mari şcoli, o cultură strălucită, un imens patrimoniu şi o cercetare medicală de vârf. Şi are, după plecarea Marii Britanii din UE, singura armată care contează în Europa. Pe lângă faptul că e o putere nucleară recunoscută. Franţa militară se poate adăuga natural celor trei „mari" numiţi de generalul Milley (SUA, Rusia, China).
Miza alegerilor prezidenţiale din aprilie 2022, în contextul marilor schimbări (şi războaie!) care se anunţă, este, de aceea, enormă. De altfel, precampania a început foarte devreme şi în forţă. Practic, toţi concurenţii cu şanse şi ceilalţi participanţi sunt deja cunoscuţi, cu procentele lor în sondaje. Bineînţeles că pot apărea şi surprize, dar şi acestea sunt aşteptate în puncte fixe deja stabilite.

Principalii candidaţi aliniaţi la start de partide, de presă şi de mass-media sunt patru: actualul preşedinte, Emmanuel Macron, pentru centru stânga liberală (centru care a lichidat, împreună cu ecologiştii şi neocomuniştii - Luc Mélenchon -, vechea stângă de ieri, Partidul Socialist); Valérie Pécresse, pentru Les Républicains, partidul gaullist renăscut la alegerile regionale din vara lui 2021 şi presimţit câştigător la alegerile legislative de după prezidenţiale; Marine Le Pen, pentru Le Rassemblement National, populişti şi naţionalişti, cu care votează şi rămăşiţele fostei clase muncitoare a Partidului Comunist Francez; şi al patrulea dar poate nu cel din urmă, Éric Zemmour, cunoscut ziarist şi scriitor, fondatorul foarte recentului partid Reconquête, islamofob, suveranist, populist, eurosceptic şi care a cerut deja ieşirea Franţei din comandamentul integrat al NATO. Aproape toţi ceilalţi participanţi mai mici au mai fost în cursă o dată sau de două ori şi nu vor fi prezenţi decât în primul tur, îşi vor face publicitate, pot ajuta/se pot ralia sau îi pot încurca în turul doi pe cei rămaşi în cursă.

Principalii candidaţi, cei patru (Macron, Pécresse, Le Pen, Zemmour), se împart doi câte doi pe culoarele care duc în turul al doilea al prezidenţialelor. Pe de o parte, Emmanuel Macron (centru stânga) şi Valérie Pécresse (centru dreapta), europeişti şi globalişti amândoi, porecliţi deja de presă „Macresse", iar pe de altă parte, Marine Le Pen şi Éric Zemmour, la dreapta până la extrema dreaptă, populişti, naţionalişti etc. Se observă o „dreptizare" („droitisation") a spectrului politic. Nici un candidat de stânga (Luc Mélenchon, preşedintele partidului La France Insoumise, Yannick Jadot, candidatul ecologiştilor, Anne Hidalgo, primarul Parisului, reprezentându-i pe socialişti etc.) nu se regăseşte în prima linie.

Două sunt incertitudinile care pot produce şi marile surprize. Prima este legată de candidatura lui Emmanuel Macron, creditat azi cu 25 % în sondajele din media mainstream pentru primul tur. Va candida sau nu Macron pentru un al doilea mandat? O campanie virulentă împotriva lui Brigitte Macron, soţia preşedintelui, face valuri în altermedia şi pe reţelele sociale. Vor ieşi şi alte dosare (Alexandre Benalla/oligarhi ruşi etc.) care-l vor împiedica pe Macron să candideze? Pentru mulţi, Emmanuel Macron apare ca un personaj politic uzat, expirat chiar. A doua incertitudine îl priveşte pe Éric Zemmour. Îşi va duce acesta campania până la capăt sau va fi înlocuit pe parcurs de Philippe de Villiers (care îl însoţeşte chiar în aceste zile într-o călătorie în Armenia) sau de fratele acestuia, generalul Pierre de Villiers, fostul şef al Statului Major al Armatelor franceze? E cumva Éric Zemmour doar un „iepure" care pregăteşte culoarul pentru altcineva? E cumva acest culoar cel al militarilor patrioţi, al generalilor şi coloneilor care au protestat cu luni în urmă prin scrisori deschise în legătură cu starea dezastruoasă a societăţii franceze?

Odată cu retragerea Angelei Merkel, Europa nu pare să mai aibă un lider. Franţa va prelua preşedinţia UE începând din ianuarie 2022. Emmanuel Macron, cu paradoxala şi irealizabila sa „suveranitate europeană", cu europeismul (globalismul) său nelimitat, nu pare totuşi cel desemnat să devină viitorul cap al Europei. Am crezut o vreme că vom avea o Europă germană, pentru că Angela Merkel a jucat excelent rolul de interfaţă politică a SUA în Europa. A reprezentat cu brio deopotrivă interesele americane şi pe cele ale patronatelor germane la vârful UE. După recentele alegeri din Germania, Europa apare ca mai puţin germană, poate şi din cauza slăbiciunii şi dezunirii Statelor Unite în interior. Cel mai probabil, soarta Europei de mâine se va juca la marginea ei, în Ucraina. Vom avea un tur doi în Franţa cu Valérie Pécresse şi Éric Zemmour (Philippe sau Pierre de Villiers)?

Vom avea clarificări din mai multe direcţii în următoarele patru luni. Viitorul preşedinte al Franţei va trebui să fie unul care face faţă marilor schimbări în curs. În ciuda eforturilor de a o supune, Franţa e încă ţara cea mai puţin controlată de Washington din UE, mult mai puţin decât Germania. În Germania sunt cele mai multe şi mai importante baze militare americane din Europa. Viitorul preşedinte francez nu poate fi decât reprezentantul unei linii naţionale, şi nu al uneia în exces globaliste (cazul lui Emmanuel Macron). Sau, dacă actuala confruntare generală va fi câştigată de SUA, linia mondialistă va fi cu mai mult aplomb reprezentată de Valérie Pécresse (una dintre Young Leaders din 2002 selecţionaţi de Ambasada SUA la Paris).

Petru Romoşan