Patru decenii de galop inflaţionist

Cu o lună înaintea Paştelui 1981, făceam o documentare în câteva localităţi din Transilvania. M-au surprins schimbările în aprovizionarea comerţului pentru... masa de Paşte.

Cum încercările de laicizare eşuaseră, autorităţile mai asigurau, prin anii 1970, o aprovizionare oarecum rezonabilă înainte de Paşte şi de Crăciun. Ce se schimbase în 1981? Un şef local, la Zalău, mi-a povestit că, în condiţiile penuriei intervenite, repartiţiile se făcuseră selectiv. Populaţia nu va avea de unde să cumpere nici ouă, nici brânză, nici carne de miel. Au fost umplute însă magazinele cu jamboane afumate.

A doua zi însă...surpriză mare; în magazine nu mai era nici urmă de jambon. Peste noapte, potrivit unei indicaţii venite de la Bucureşti, fuseseră adunate din magazine jamboanele, împreună cu alte produse alimentare, pentru a constitui un fond de export. Nimeni, pe plan local, nu ştia motivul. Era însă vremea în care lumea se informa de la televiziunile din jur. În Transilvania se urmărea Budapesta, în Banat Belgradul, în sud Sofia. Atunci însă, la începutul anilor 1980, televiziunea maghiară nu era atât de preocupată de realităţile din România ca mai târziu, în anii 1985 - 1989, când se comenta sistematic impasul economic în care ajunsese regimul de la Bucuresti. Desigur, întâmplarea de dinaintea Paştelui 1981 fusese amintită în jurnalul de seară, dar fără detalii, iar strângerea unor bunuri alimentare din magazine pentru a fi exportate a fost pusă pe seama setei de valută a lui Ceauşescu.

Adevărul aveam să-l aflu peste câteva zile, la Bucureşti. Un adevăr al cărui secret fusese foarte bine ascuns. Şi încă mult timp. România, în criză valutară, fiind în imposibilitate de a-şi onora scadenţele din acel an la datoria externă, ajunsese pentru a doua oară în întreaga ei istorie în situaţia de a fi declarată în încetare de plăţi. Consecinţele fiind dintre cele mai grave: creşterea economică a stagnat chiar din acel an, inflaţia şi-a arătat colţii pentru a exploda în anul următor, într-un galop de 17,8 la sută. Toate aceste date statistice erau însă trecute la... secret. Niciodată butada că „statistica poate să facă din cimitir sală de bal şi invers" nu a fost mai adecvată. Şi, niciodată, în istoria României, manevrele statistice nu au falsificat rapoartele statistice atât de mult şi de brutal ca în anii 1981-1989. Ajungându-se ca, în 1989, de la tribuna celui de al XIV-lea congres, Nicolae Ceauşescu să declare o producţie de cereale de 60 de milioane de tone, în timp ce în contabilitatea Ministerului Agriculturii erau înscrise doar 19 milioane de tone.

Azi, pe măsură ce instrumentarul şi tehnicile de măsurare au fost perfecţionate, după ce Statistica noastră şi-a racordat activitatea la Eurostat, măsurătorile sunt riguros exacte. Datele inflaţiei, bunăoară - care exprimă starea de sănătate a economiei şi, totodată, eficienţa răspunsului dat de banca centrală acestei provocări - sunt publicate în rapoarte cuprinzând ratele lunare, anuale sau mediile ultimelor 12 luni comparate cu cele 12 luni anterioare, exactitatea mergând până la două zecimale.

Cele mai recente rapoarte - comunicatul INS din 10 martie şi cel al Eurostat din 19 martie - arată că România a pierdut locul câştigat anul trecut, ce indica cea mai bună poziţie privind dinamica preţurilor de consum în topul celor 27 de ţări. Relevant, în acest sens, este şi comunicatul din 15 martie a.c. al CA al BNR. Publicul este astfel informat că în februarie rata inflaţiei anuale a ajuns la 3,16 la sută, cu mult peste nivelul aşteptat. Şi că, pe parcursul întregului an, rata anuală a inflaţiei este aşteptată să crească până aproape de 3,5 la sută.

Acesta este adevărul! Iar banca centrală îl comunică tranşant unei societăţi ce nu are cum să se despartă calm... de o perioadă de inflaţie calmă. Şi, mai cu seamă, de o stare a înflaţiei cu care am dominat topul european timp de aproape un an. Sub acest aspect, rezultatul din 2020, an cu o criză triplă - a sănătăţii publice, a economiei şi a societăţii în ansamblu - a fost excepţional. Dar nu unic. Pentru că situaţii bune în mişcarea preţurilor de consum am mai avut. Inclusiv în anii de război, între 1941 si 1945, când preţurile au fost ţinute în frâu fără să fi fost încălcată legea cererii şi ofertei. De altfel, aşa cum afirmase ministrul de externe al Germaniei, leul trona între monedele tari din Europa.

Abia după război, în anii obsedantului deceniu 1946 - 1955, timp în care s-a dat bătălia pentru implantarea regimului comunist în România capitalistă, am avut de suportat o inflaţie indusă premeditat. O inflaţie monetară. Se tipăreau bani în neştire, iar banii în exces umflau preţurile, în împrejurările în care magazinele de la oraş cunoşteau o criză cumplită a aprovizionării. Ţăranii veneau cu mărfurile la oraş, le vindeau în pieţe, iar banii - dacă tot nu aveau ce să cumpere cu ei - îi strângeau cu gândul să-şi cumpere pământ... când vremurile vor fi bune. Orăşenii strângeau şi ei bani, constrânşi de magazinele goale, cei mai mulţi doar ca să economisească iar cei mai puţini în speranţa unor investiţii viitoare. Bani care circulau cu încetinitorul, sau nu circulau deloc, într-o economie cu cerere mare de mărfuri şi ofertă în criză. Aceasta a fost reţeta pentru o inflaţie cumplită. Au urmat trei reforme, una monetară în 1947, a doua a marii naţionalizări, în 1948, şi încă o reformă monetară, în 1952, care au golit nu numai buzunarele populaţiei, ci şi casieriile şi conturile întreprinderilor. Fără întreprinderi private, fără bănci private, fără bani!

Istoria însă are legile ei, peste întâmplări vădit nefavorabile suprapune întâmplări favorabile. Anii 1960, încă de la începutul lor, au adus schimbări esenţiale. Dezgheţul din Uniunea Sovietică a deschis calea către evenimente ce au prilejuit şi cu Declaraţia noastră de Independenţă faţă de Moscova, din 1964 şi, mai departe, destinderi în condiţiile stabilirii unor legături diplomatice, economice şi culturale cu SUA şi cu unele ţări din Occidentul Europei. Au venit împrumuturi din occident, chiar şi investitori care au acceptat participări la capital fără să pretindă drept de decizie, iar o parte din împrumuturi au fost direcţionate către consumul populaţiei. Erau anii în care Ceauşescu şi-a consolidat puterea, popularitatea şi aureola de mare preşedinte. Au fost, toţi, ani fără inflaţie.

Anii 1970 au fost dedicaţi construcţiei... muncă până la epuizare pe marile şantiere, duminici lucrătoare în noile fabrici şi combinate, finanţate cu valută împrumutată din Occident, într-o societate căreia i s-a impus să acumuleze mult, dar să consume tot mai puţin. Şi iată, timp de opt ani şi jumătate, din 1970 şi până în iulie 1978, România a înregistrat un timp al marilor creşteri economice. Între 10 şi 14 la sută an de an. Creşterea economică mare şi inflaţia absolut nesemnificativă, în tandem, asigurau condiţia pentru o dezvoltare durabilă sănătoasă. De ce nu am avut-o? Din cauza amestecului ideologiei în politica economică. Şi a subiectivismului. România a pornit, în 1970, când petrolul costa 3 dolari barilul, să-şi facă o industrie petrochimică mamut, care depăşea de trei ori capacitatea internă de extracţie. Şi a ajuns, către sfârşitul deceniului, să importe petrol cu 50 de dolari barilul.

Culmea, creşterile spectaculoase, din anii 1970, au fost obţinute în timp ce, în Occident, cele două mari şocuri petroliere, cel din 1973 şi cel din 1979-1980, au provocat un val inflaţionist prelungit. De fapt, toţi anii 1970 au fost dominaţi de stagflaţie. În prima parte, până în 1973, şomajul şi inflaţia în SUA au urcat spre 6 la sută, iar după primul şoc petrolier somajul a sărit cu peste 7 la sută iar inflaţia cu peste 10 la sută, în împrejurări în care nici creşterii economice nu i-a mers bine. Cauze? Şocurile pentrolului în primul rând. În SUA şi în Europa Occidentală. O stare căreia i-au pus punct măsurile adoptate de Paul Volcker, după ce în 1979 a fost desemnat preşedinte al Fed. Politica monetară promovată de el, cu accent pe creşterea dobânzii de referinţă a băncii centrale, a acţionat ca la masa de biliard: a fost lovită bila pe care scria inflaţie, şi scoasă din joc, dar au fost şi multe efecte secundare. Un efect secundar ne-a lovit şi pe noi, acela care a provocat scumpirea creditelor în băncile comerciale din Occident. Şi asta într-un moment în care, România fiind în criză valutară, încerca fără succes să-şi negocieze o reeşalonare a scadenţelor la împrumuturile externe. Tocmai atunci s-a răzbunat şi preţul petrolului.

Încetarea de plăţi în România nu a putut fi evitată. Şi nici inflaţia mare din 1981-1982, ce marca debutul primului mare galop al preţurilor; primul dintre cele şapte valuri de înflaţie din aceste patru decenii de istorie tumultoasă, despărţite de graniţa de sistem trasată în decembrie 1989. Atunci, între 1981- 1989, populaţiei i s-a cerut să achite şi dobânda la plăţile făcute în anii 1970. Şi a achitat-o cu frig în case, cu întreruperi de curent electric, cu zile fără apă caldă şi cu cozi imense la alimente. Resursele populaţiei de a rezista la o terapie de şoc, cerută de tranziţia de la economia de comandă la economia de piaţă, fuseseră consumate între 1981 şi 1989, când plata anticipată a datoriei externe a dus la epuizarea atât a oamenilor, cât şi a economiei. Populaţia României, după 1989, nu ar mai fi putut îndura alţi ani de terapie de şoc. Ţara a mers încet, uneori chiar prea încet, în ritmul terapiei graduale.

Adrian Vasilescu