În ce condiţii poate reuşi pariul lui Putin contra Occidentului?

Răspunsul este simplu. E prima miză majoră şi deocamdată indecisă în funcţie de care se va închide prima fază a conflictului de acum. Putin mizează în continuare pe indecizia europeană şi spargerea frontului anunţat ca unitar al sancţiunilor. 

Asta s-ar putea să fie explicaţia reală pentru îndârjirea ruşilor de a purta războiul împotriva Ucrainei şi de a ameninţa acum toate „statele neprietene" cu represalii, inclusiv cu perspectiva intrării în cel de-al III-lea Război Mondial. Iar discursul devine din ce în ce mai ofensiv pe măsură ce apar date care arată cât de importantă ar putea să fie decizia Germaniei de a renunţa la opoziţia faţă de o eventuală decizie luată la Bruxelles - ca parte a valului 6 de sancţiuni, adică boicotul asupra importurilor de petrol din Rusia. Aparent, totul este simplu şi liniar.

În realitate, suntem, cel puţin în acest moment, într-o situaţie similară cu cea creată în UE după invazia Crimeii de către Rusia: tot despre sancţiuni s-a vorbit şi rezultatul marilor decizii de pedepsire a Rusiei au avut efecte minore peste care Moscova a reuşit să treacă extrem de uşor. Iar acum se petrece acelaşi lucru: pare de necrezut, dar cifrele demonstrează că există o prăpastie din ce în ce mai adâncă între discursul politic corect al liderilor care spun că afirmă voinţa politică unanimă din spaţiul european şi euro-atlantic şi, de partea cealaltă, ştirile care vin cu o frecvenţă din ce în ce mai rapidă despre mari companii care cedează cererilor ruseşti, absolut indiferente la deciziile presupus obligatorii pe care le-ar fi implicat sancţiunile adoptate împotriva Federaţiei Ruse.

Iată şi argumente în favoarea acestei afirmaţii. Puteţi lectura aici un Raport realmente surprinzător, ca un fel de bombă cu fragmentaţie aruncată în apele liniştite ale cuminţeniei europene perfect mulţumită cu discursurile lenifiante. Ni se arată că Federaţia Rusă nu numai că nu ar fi pierdut enorm de la începutul invaziei încoace, ci că a câştigat sume semnificative de pe urma exporturilor energetice. E vorba, priviţi, despre sume enorme care justifică o afirmaţie foarte des făcută în ultima perioadă, acuzaţia foarte precisă privind finanţarea de către marile firme importatoare din Occident a maşinii de război a Rusiei. Ce este adevărat?

Rezultă că Europa finanţează războiul lui Putin în Ucraina cu suma de 200.000 $/minut. Mai precis, se spune în Raport, din 24 februarie încoace, adică de la începutul invaziei ruseşti în Ucraina, UE a fost cel mi important importator de combustibil fosil din Rusia, preluând 71% din exporturile efectuate de Rusia în această perioadă. Cele mai mari importuri au fost făcute de Germania (9,1 miliarde Euro), Italia (6,9 miliarde Euro), Olanda (5,6 miliarde Euro) şi Franţa (3,8 miliarde Euro), iar din afara UE pe lista importatorilor regăsim China (6,7 miliarde Euro) şi Turcia (4,1 miliarde Euro).

Implicaţiile politice sunt mai mult decât evidente deoarece întregul raţionament despre care au vorbit atât de mult şi frumos liderii UE şi NATO se bazează pe ideea că, realmente, în faţa unei primejdii comune, ar putea să existe măcar o reacţie minimală de unitate şi că evaluarea scenariilor de viitor s-ar putea face pornind de la certitudinea că va funcţiona principiul cu valoare literară confirmată „toţi pentru unul, unul pentru toţi". Se creează o situaţie extrem de periculoasă: pe de o parte avem liderii politici care repetă textele deja cunoscute, pe de altă parte vin ştiri din ce în ce mai precise despre mari companii europene care acceptă condiţiile ruseşti şi plătesc în ruble pentru gaze naturale. Companii, aşa cum spun cei de la Financial Times, din Germania, Austria, Ungaria, Slovacia, cu marii operatori regionali OMV şi Uniped. Iar ruşii avertizează că cine nu va face la fel va vedea cum se închid robinetele, aşa cum s-a întâmplat în cazul Poloniei şi Bulgariei.

Ce se va decide, vom vedea. La fel, vom vedea şi cine va rezista şi care vor fi noile preţuri cu care se va opera pe diversele pieţe naţionale, obligate acum să găsească surse alternative de aprovizionare. Dar, în spate, e bine să reamintim de mişcarea de mult aşteptată a ruşilor care, după aproape un secol, au anunţat reintroducerea conversiei rublei în aur, fiind pentru prima oară când o ţară anunţă că moneda sa naţională are „paritate-aur" după ce Elveţia renunţase la asta în 1999. Interesantă dacă rezistă, măsura reia o metodă folosită de cele mai multe mari puteri pentru a facilita plăţile internaţionale în sec.XIX şi începutul sec.XX. Prevederi oarecum similare au fost funcţionale în termenii „Acordurilor de la Bretton-Woods" începând cu 1944 până în 1971, atunci când Preşedintele Nixon a luat decizia de a pune punct sistemului care garanta valoarea dolarului cu rezervele de aur.

Desigur, pe modelul tuturor informaţiilor care vin de la Moscova în acest moment, şi perspectiva asta este oarecum contradictorie, purtătorul de cuvânt al Kremlinului afirmă: „chestiunea a fost discutată cu Putin", dar infirmată ca posibilitate reală de guvernatorul Băncii Naţionale a Rusiei. Dar asta nu înseamnă că nu ar fi o perspectivă logică în procesul mai larg al acţiunilor pentru întărirea rublei, determinat de decizia politică de a stabiliza piaţa financiară întru liniştirea partenerilor tradiţionali state fost-sovietice dar şi a întări apetitul pentru folosirea rublei în acordurile cu China şi India, pieţele externe care cresc cererea pentru gaze naturale, petrol şi cărbune. Dar, pe fond, semnalele acestea au destul de puţină relevanţă dacă sunt luate separat. Ele au un sens doar în măsura în care sunt sprijin sau argument naţional şi internaţional pentru marea repoziţionare Est/Vest care are loc acum în cadrul confruntării care, să sperăm, va rămâne în istorie doar ca Cel de-al Doilea Război Rece.

Cristian Unteanu