Moartea e onestă. Nu promite niciodată nimic!

Moartea e onesta. Nu promite niciodata nimic, nu face compromisuri si nu negociaza pe la spatele tau. Apare fix cand trebuie sa apara, dupa un calendar doar de ea stiut. Si de Cel care a creat calendarul.

Apoi, dupa ce apare si face ce are de facut, te pune la pamant. Si pleaca, luaind cu ea tot ce credeai ca stii despre viata. Te transformi in cioburi, mici si multe, cu margini ascutite, cioburi atat de ascutite incat se zgarie unul pe altul, ca durerea sa ramana constanta. Si atotcuprinzatoare. Cioburile uneori isi amintesc de cum erai acum cateva zile si prind viata, pentru cateva clipe.

Iar viata asta e atat de dureroasa incat cioburile se hotarasc sa redevina cioburi. Caci pare mai usor sa sangerezi de durere decat de amintire. Probabil ca din tarana suntem si in tarana ne intoarcem, dar, intre aceste doua momente, devenim cioburi care taie si inteapa si ranesc pana la autodistrugere. Si totusi.... Cioburile au capacitatea de neinteles de a detecta, la capatul Aleii de cioburi care am devenit, o mica, palida, tremuranda Lumina....

E Credinta. In momentele in care cioburile par a se transforma in sange, isi aduc aminte de un Cuvant. De o fraza dintr-o predica, ce parea fara sens atunci. Isi amintesc ca Cineva, nu mai stim cine, le povestea ca suferinta aduce rod. Ca lacrimile de sange pot deveni lacrimi de bucurie. Ca durerea ce pare a fi acum pur si simplu respiratia ta poate fi impartita si usurata de si cu Altcineva. Adapost la umbra Crucii. Acolo totul devine suportabil.

Adriana Stoicescu