Miserupismul iohanist

A răbdat Iohannis cât a răbdat și la conferință de presă de miercuri a răbufnit: „Nu știu de unde ați scos-o pe asta cu echidistanța politică?" După care a dat de înțeles că el cunoaște DESTUL de bine Constituția, unde scrie doar că președintele nu poate fi membru al unui partid. Ieșind apoi din încurcătură cu argumentul forte:

„Eu cred că președintele face bine să își spună opinia!". Care, desigur, poate fi inclusiv, sau mai ales, politică. Iar președintele tuturor românilor o face cu prisosință. Doar că opiniile lui vizează mai mereu și în primul rând, cu accente adesea mitocănești, „pesedeul", cum îi spune el ca sa sublinieze caracterul comun al numelui propriu. Îi spunea un ziarist cam nepoliticos (care din cauza restricțiilor pandemice, probabil că nu va mai participa la evenimentele de la Cotroceni) că în ultima conferință pomenise de nu mai puțin de 14 ori „inamicul public" din cauza căruia vreme de un an (pe care tocmai îl aniversa) nu reușise să facă nimic din ce se presupunea că își propusese, având totuși la îndemână un „Guvern al Său". Ceea ce nu miră pe prea mulți: a mai avut în 2016 timp de un an, tot un guvern de-al său, ale cărui rezultate au fost și mai proaste decât ale celui actual.

Vreau să revin la argumentul infailibil al președintelui: poate și trebuie să-și pună părerea SA. În calitate de prim părerolog național nu e obligat să țină cont de o cutumă depășită (se pare, din câte știu și eu, că echidistanța nu este pomenită expres în legea fundamentală) și nimeni nu îl poate obliga să ia modelul primilor doi președinți, care au fost chiar exagerat de atenți cu aceasta chestiune - până și Băsescu a avut unele impulsuri de bun simț în acest sens, care nu îi stăteau în caracter. Firul tradiției s-a rupt însă o dată cu cel de-al patrulea șef de stat democratic (preluat în varianta sa paralelă de la predecesor și dus mai departe pe culmi).

Întro devălmășie a părerilor care face să nu se mai discearnă cele bune de cele rele, peste toate se așează ca o șenilă părerea iohanistă având ca argument suprem varianta intelectuală a expresiei de argou: Așa vreau EU! Și nu îmi pasă de nimeni! Pe ce își bazează președinte acest principiu de guvernare? Pe două lucruri.

În primul rând pe guvernările pe drept cuvînt execrabile ale PSD-ului, care și-a bătut joc de suportul electoral masiv din 2016 ( obținut și ca urmare a proastei guvernări tehnocrate), care pe lângă cele câteva lucruri bune pe care le-a făcut, și-a sacrificat prezentul și viitorul prin efortul disproporționat făcut pentru a-și salva liderul de la o pușcărie nemeritată. Iar în al doilea rând, pe suportul extern bazat în principal pe pe o slugărnicie jenantă față de interesele mai mult sau mai puțin oculte ale licuricilor lumii. Aceștia sunt, de fapt, cei care au făcut dintr-un anodin și anonim profesor de provincie un președinte de două mandate. Cu ce preț? Aflăm, aproape în fiecare zi, din bilanțurile combinate a două modele de guvernare falimentară.

Octavian Andronic