Mișcările politice și sursele lor

După ce ani la rând terorismul a deținut capul de afiș al pericolelor, mai recent, pe scena politicii se petrece altceva, tot nefast pentru democrații. Proliferează mișcări care discreditează valori, resping religia și se autoproclamă salvatoare.

Lărgind discuția, observăm că se demolează statui, la propriu și la figurat, ca și cum trecutul ar fi vinovat de neputințele de azi. Se încalcă legitimarea democratică și se desfigurează statul de drept, crezându-se că așa ar fi politica. Se împarte din condei lumea în buni și răi, iar unii forțează parvenirea, lăsând altora plata pagubelor. Se bravează refuzând jurământul pe Biblie. Inși fără realizări, senilizați timpuriu, pretind că lumea începe cu ei. Se dislocă familia și se cheamă la părăsirea tradiției. Se trăiește narcisist și se consideră că "istoria s-a sfârșit" în ceea ce este.

Fiindcă în Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2014) am dat un tablou al filosofiilor timpurilor noastre, mulți mă întreabă asupra impactului lor în mișcări politice. Caut acum să îl lămuresc, cât mai strâns, în limitele unui articol, considerând doar mișcări caracteristice acestor ani.

Firește, ar fi sarcina unei istorii aduse la zi să examineze ceea ce se petrece. Cum o asemenea istorie este încă de așteptat, în discuția publică abundă impresii, falsuri și optici fragmentare. La nivelul descrierilor demne de încredere, se poate spune, totuși, că se extind aspirații la stoparea abuzurilor, la curmarea corupției, la lărgirea libertăților, la corectitudinea alegerilor, la dreptate și onestitate. Ele se ciocnesc însă de organizări ce par de neschimbat. Spus direct, cultura modernității de azi este străbătută de marea tensiune a întâlnirii dintre aspirațiile alimentate de credința într-un sens al propriei vieți și în funcționarea justă a instituțiilor și datele aspre ale lumii.

Nu putem să nu observăm, din capul locului, că unii ocolesc tensiunea denunțând scripturile religioase, din care se trage de fapt această credință. Imaginea pe care Biblia o întreține, aceea a unei vieți în care te raportezi la o realitate absolută, ce te depășește și-ți cere să fii drept în ceea ce faci și însuflețit de iubire pentru aproapele tău, a ajuns să-i incomodeze pe cei puși pe căpătuire. Să luăm un exemplu din viața României actuale.

Destui concetățeni au fost uimiți de refuzul unor aleși de a jura pe Biblie la intrarea în mandate. Este adevărat, nu mai pare ceva care să oblige. De exemplu, oricine se poate întreba, văzând că "președintele" a jurat pe Biblie și apoi rivalii au ajuns pe mâna "justiției" și a noii Securități: le ce bun, dacă nivelul este acesta? Dar, pentru cetățeanul care suntem fiecare, acest jurământ rămâne cel puțin un indiciu de bună intenție. Un refuzul ca cel amintit denotă însă că nu ar mai fi cazul nici măcar de atât.

Mai mult, un lider parlamentar din România de azi a scris sub semnătură: "Iisus - un copil sărac și provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinerețe și o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinții săi să fi făcut dragoste.... Nașterea lui arată extraordinarul, dar și limitele societății în care a apărut" (Iulian Bulai, în "Cotidianul", 30 ianuarie, 2021). Nu insist asupra inculturii din această reflecție (de fapt mai lungă, ce se poate lectura), nici asupra ignoranței istorice sesizabile. Izbitor este ceva mult mai rău - efortul semnatarului de a disloca însăși credința care-i pretinde omului umanizare.

Se știe prea bine, pe scenă sunt concepții și concepții, filosofii și filosofii. Nu înseamnă că mișcările politice sunt fidele uneia sau alteia. Nu este vorba despre așa ceva, căci s-a intrat, oricum, în era vorbitului fără citit, a perorației paralelă cu faptele și a suficienței făloase. Se poate spune, însă, că unele mișcări politice de astăzi se lasă înțelese și în consecința unor vederi organizate.

Bunăoară, în societatea de peste Ocean, există o dinamică neîntreruptă în consecința "visului American (the American Dream)". Pe scena actuală sunt însă și mișcări în consecința unor concepții axate pe subminarea democrației, a apelului la revenirea la dreptul natural, a denunțării tradiției întemeiate pe Biblie, a reevaluării corporalității ființei umane în dauna tradiției ce a oferit vieții oamenilor orizonturile spiritualității. Aceste concepții alimentează acum acțiuni pe o scară semnificativă.

Spre avantajul și lauda ei, democrația americană rămâne mereu solicitată de prevederile actelor fondatoare ale Statelor Unite. Deja Declarația de Independență (1776) statuează că toți oamenii au fost creați egali, că ei au fost înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află viața, libertatea și urmărirea fericirii. Și că, tocmai pentru a asigura aceste drepturi, sunt instituite guvernele printre oameni, care își derivă legitimitatea din consimțământul celor guvernați. Constituția Statelor Unite ale Americii (1787) statuează dintru început promovarea în societate a "bunăstării generale", care se înțelege ca bunăstare a fiecăruia, și consacră spectrul larg al drepturilor și libertăților.

Și după mai bine de două secole, în Statele Unite s-a reușit ca prevederile actelor fondatoare să fie impulsuri la acțiune, nu literă oarecare. Tocmai președinților le revine să reafirme că fiecare cetățean are în față șanse și să-l invite să le folosească. Tema lui Thomas Jefferson (1801, 1805), de pildă, era chiar aceea să arate că „interesele noastre față de alte națiuni și indivizi, calculate în mod sănătos, vor fi întotdeauna inseparabile de datoriile noastre morale" (John Grafton, James Daley, eds., 28 Great Inaugural Addresses. From Washington to Reagan, Dover Publications, New York, 2006, p.13). James Madison (1809) a adus în față tema justiției, plecând de la nevoia de „a păstra în deplina lor energie prevederile salutare în materie de drepturi private și personale" (p.29) și de a integra democratic cetățenii. James Monroe (1817) a dat prioritate exercitării „drepturilor" ca și condiție a „libertăților" (p.26). Iar exemplele pot continua.

Dar atunci când drepturile și libertățile, și aspirațiile pe care le întrețin, sunt luate nu în cadrul institutional și istoric, ci ca ceva direct, „libertin", cum se mai spune, se poate ajunge la derapaje. Supralicitată - cum a și fost nu demult, în împrejurări precum moartea unui cetățean de culoare sub apăsarea genunchilor unui polițist sau, mai recent, punerea la îndoială a rezultatului alegerilor prezidențiale - democrația are dificultăți chiar și în America.

Se pot discuta, firește, influențe asupra mișcărilor de peste Ocean. În timp, și aici și-au găsit loc, nu neapărat și pondere, extremisme - nici trozkismul și nici nazismul nu lipsesc. Dar geografia ideilor este, totuși, aparte în America. În fapt, orice curent de gândire care a venit pe solul Statelor Unite a căpătat relevanță asumându-și fundamentele acestora. Ele sunt totdeauna mai „tari" decât ceea ce vine din restul lumii. Spus simplu, mișcările din America sunt mai curând ale Americii înseși.

Să privim dincoace de Ocean. Astăzi, se ia prea puțin în seamă observația lui Max Weber (Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1904-1905) că societatea modernă, rezultată din inițiativa muncii pentru a obține semnul alegerii tale de către Dumnezeu, antrenează cu sine economia în forma întreprinderilor cu profit, expansiunea cunoașterii în serviciul producerii și ajunge să măsoare totul prin productivitate. Ceea ce urmează, însă, continua celebrul sociolog, este „birocratizarea" vieții, încât „copacii libertății nu vor mai crește până la cer". În societate se va instala o „carcasă tare ca oțelul (ein stahlhartes Gehäuse)" a supunerii. „Nimeni nu știe încă cine va locui în această carcasă și dacă la capătul acestei uriașe dezvoltări vor fi cu totul noi profeții sau o renaștere puternică a vechilor idei și idealuri, sau, dacă niciuna dintre cele două, o împietrire mecanizată, cu un fel încrâncenat de a-se-da-important". Modernitatea va produce „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă" pe o scară nouă, în timp ce fervoarea religioasă se va fi stins.

Discipolii lui Max Weber au privit diferit situația. Georg Lukacs a pus faptele în seama "proprietății private" și a prevalenței "mărfii" și a "valorii" abstracte, din Capitalul lui Marx, și a girat abordarea curmată în 1980-90, odată cu cotitura istorică din Europa Centrală și Răsăriteană. În schimb, Carl Schmitt a fost șocat de faptul că, odată cu industrializarea, cu comercialismul, cu secularizarea, credința pierde teren. Percepția lui era aceea că, slăbind credința, acțiunile oamenilor devin și mai rele decât erau în urma laicizării - ele devin cinice.

Așa stând lucrurile, Carl Schmitt nu a mai văzut viitor pentru democrație. Într-o lume ce se brutalizează, democrația pierde. El a și elaborat "decizionismul" - concepția după care este legitim ceea ce stabilește cel care are mijloacele de a decreta starea excepțională (pe larg, în A. Marga, Justiția și valorile, 2020). Carl Schmitt a conceput trecerea de la democrație la dictatură prin referendum și a configurat "dictatura plebiscitară a Führer-ului (plebiszitäre Führerdiktatur)". El a lansat înțelegerea agresivă a politicii, ca "distincție între amic și inamic", și a socotit "mișcarea străzii ca sursă de drept".

Tezele acestea, la care s-au adăugat recomandarea lui Hjalmar Schacht de a-i contesta orice merit rivalului politic și metafora „ciumei", creată de Goebbels, nu numai că au servit ascensiunea lui Adolf Hitler și au împins în criză adâncă Europa timpului. Acestea au revenit neașteptat în politici actuale. În România, de pildă, mișcările de stradă ale anilor 2016-2019 și, mai ales, inși ajunși „președinți", dar lipsiți și de cultură și de suport real în populație, au reactivat asemenea teze. Ele se și văd în rezultatele ultimilor șaisprezece ani - nu s-a rezolvat nimic esențial în societate, dar s-a degradat aproape orice.

După ce, ca optică juridică, Carl Schmitt a pus statul la dispoziția Führer-ului, ceea ce a ruinat Germania și alte state, Leo Strauss a propus să se ia în serios "dreptul natural" care este la baza statului modern (Natural Right and History, 1953). Numai astfel statul modern ar mai putea fi salvat. Leo Strauss a pledat pentru a restabili, pe fondul istorizărilor, de la dreapta și de la stânga, care se revendicau din "dreptul rațional" și care au umplut viața politică după războaiele mondiale, "dreptul natural". Margaret Thatcher și Ronald Reagan au aplicat rețeta și au creat curentul neoconservator, ce continuă până azi.

Leo Strauss a criticat necontenit devierile de la "dreptul natural". Numai că trebuia plătit un preț pentru exclusivismul acestuia - preț de care el a fost conștient. Acest preț era considerarea statului ca ceva ce întrece puterile oamenilor - plastic spus, admiterea statului ca un fel de Leviathan greu controlabil. Astfel, însă, statul devenea rigid, iar societatea nu mai putea fi inclusivă. Se creau, totodată, premise pentru acea mișcare încrezătoare în sine, care avea să ajungă să nu mai priceapă pierderea de alegeri. Și care avea să fie invocată de grupuri ce atacă clădiri simbol al modernității.

O răspândire a vederilor marcate adânc de subiectivitate se constată însă pretutindeni în modernitatea târzie. Neîndoielnic, Martin Heidegger le-a dat forma vizionară cea mai elaborată. El a preconizat asumarea de către fiecare om a sensului propriei vieți, chemând individul, așa cum se poate citi în Ființă și timp (1927), "să se proiecteze pe sine (sich-entwerfen)" plecând de la conștientizarea ineluctabilei finitudini a vieții sale. Mai târziu, în prea puțin cunoscuta, a doua sa scriere majoră, Contribuții la filosofie (1936-1938), tot Heidegger a plasat ființarea umană în istorie și a privit-o din punctul de vedere mai larg al "istoriei ființei (Seinsgeschichte)". În Caietele negre (1931-1959) acest curs a fost întărit până la a sugera înlocuirea tradiției bazate pe Biblie. Heidegger a și scris: "Eu nu sunt creștin, și doar pentru aceea că nu pot fi.

...Gândirea însăși este prăpastia pentru credință. ...nu există gândire creștină care să fie gândire" (GA 97, p.199). Formula sa finală, „numai un Dumnezeu ne mai poate salva", citată adesea, a derutat, de fapt, cititorii, căci Heidegger vorbea în cele din urmă de Dumnezeu, dar de un "alt Dumnezeu", din afara tradiției biblice.

La Heidegger este, de fapt, un "anti" mult mai adânc decât antimodernismul, antiamericanismul, antisemitismul, care sunt ușor identificabile. La el este un "antibiblism" sinonim cu păgânismul. Iar acesta face deja prozeliți pe scena politicii - azi destui inși, mai mult sau mai puțin informați, socotind de bon ton să pună sub semnul întrebării și să respingă tradiția axată pe Biblie.

„Am împărțit regimurile - scrie George Soros (în Project Syndicate, 1 ianuarie 2017) - în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie și pe cea de a doua ". Prozeliții acestei optici au început să împartă lumea în categorii - unii din interese precise, alții aflându-se în treabă.

Oricine poate să observe, însă, că „lideri care își manipulează electoratul pentru propriile interese" sunt și în regimuri „deschise", pe care George Soros le agrează, nu numai în cele pe care el le incriminează. Iar Karl Popper, care este luat drept reper, a gândit, într-adevăr, cum să împiedice autoritarismul și dictaturile. El a apărat „societatea deschisă" - ceea ce este de salutat oricând. Numai că, trebuie adăugat, Karl Popper nu a preluat ceea ce trăiesc efectiv oamenii, mai ales când și în „societatea deschisă" apar derapaje. Și nu a indicat mijloace pentru a apăra „deschiderea" societății față de demoni ce pot fi lăuntrici.

Din Karl Popper se inspiră azi, desfigurându-l în multe privințe, mișcări care vor să controleze țări întregi stabilind din condei cine este bun și cine este rău. Activiștii lor, cum se vede cu ochiul liber îndeosebi în Europa Centrală și Răsăriteană, acuză corupția, după ce nimeni nu-i întrece în fraude și corupție. Ei vor să conducă țări, fără să fi avut vreun merit în serviciul public. Mijloacele lor sunt, din capul locului, străine de democrație.

Ele devin și mai străine când se pun sub tutela „globalismului". Acesta este, trebuie menționat, altceva decât „globalitatea", care a devenit cadrul vieții moderne, și decât „globalizarea", care este o politică economică. „Globalismul" este o ideologie - anume ideologia care, sub pretextul universalizării de valori, precum adevărul, libertatea, dreptatea, încurajează nu lărgirea aplicării acestor valori, ci plasarea la decizii a unor inși fără relief și merite, simple instrumente emanate din zone obscure.

Din nefericire se ia puțin în seamă avertismentul celor care au conceput tranzițiile de la autoritarism la democrație (Guillermo O'Donnell, Philipp C.Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). Aceștia au avertizat că cine folosește mijloace ale demantelării autoritarismului pentru a democratiza, ajunge să împiedice tocmai democratizarea. Ceea ce se confirmă din plin. Democratizarea se poate face numai democratic. Nu există altă cale!

Oarecum la capătul cercetării sale a societății moderne, Michel Foucault a examinat sistemul penal, oprindu-se asupra schimbării înregistrate la începutul secolului al nouăsprezecelea, prin trecerea de la administrarea supliciului, la închisoare (Surveiller et punir, 1975). Schimbarea, argumenta el, nu s-ar datora respectului crescut pentru „umanitatea" inculpaţilor, ci s-ar explica economic: scade costul pedepsei, fără ca, în acelaşi timp, forța ei de descurajare să se diminueze. Pe de altă parte, această schimbare din dreptul penal nu este, după Michel Foucault, decât promovarea unei „strategii" prin care „puniţia şi represiunea" se lărgesc și devin „coextensive societăţii". Rezultatul ar fi o „societate disciplinară", dar una în care „individul însuşi e fabricat cu grijă". El este "fabricat" deja la nivelul corpului său printr-o anumită direcționare a exprimărilor și energiilor sale.

Mișcările care țintesc la o „eliberare a corpului" și la ieșire astfel din morala tradițională a relațiilor umane, fie și în dauna rațiunii și spiritualității, îl au, de fapt, ca inspirator ultim, pe Michel Foucault. În optica sa, valorificarea neregizată a corpului este calea cea mai bună pentru ca oamenii să scape de ampriza societății asupra lor.

Mai intră în joc aici și anarhismul, al lui Bakunin sau, măcar, al lui Kropotkin, și propunerea de „dezlimitare a moravurilor", a lui Wilhelm Reich. Acestea nu sunt, însă, filosofii, ci mai curând recomandări de acțiuni, dacă nu cumva simple improvizații ale unor gupuri minoritare.

Andrei Marga