Mantra „Călin - Georgescu - este - președinte!”

Cei care ies în stradă pentru Călin Georgescu au două argumente foarte solide:

1. Anularea alegerilor a fost o nedreptate flagrantă, încă nesusținută de dovezi raționale, aproape doi ani mai târziu. Ea face actualul sistem politic dubios ca legitimitate.

2. După acel succes neașteptat din primul tur, Călin Georgescu a făcut obiectul unor dosare penale destul de asemănătoare cu cele pentru care media din Occident l-a deplâns pe Alexei Navalnâi, ca opozant mort în închisoare, la ordinul „dictatorului Putin”.

Dovezile că e implicat în acea înșelătorie cu bani sunt la fel de firave, cel puțin din ce a fost arătat public. Măsurile luate împotriva lui, de încarcerare pe 30 de zile, apar ca excesive și încă un episod din multele exemple de justiție selectivă făcută în tandem cu servicii secrete, pe criterii politice.

Acesta fiind contextul, anormal e că nu se găsesc în stradă sau măcar prin declarații de protest și ONG-iști sau hashtagiști, care au pretins că luptă pentru democrație, stat de drept. Nu e nimeni din sutele de mii care erau pasionați de justiție când dădea Grindeanu ordonanță cu dedicație pentru Dragnea. (Care și el avusese o traiectorie similară - parte din sistem, apoi în malaxorul sistemului.) Nici din miile de revoltați că „a sunat Lia”.

Am urmărit câte ceva din transmisiunile de la acele proteste și pot face câteva remarci. Participarea a crescut de la câteva sute la câteva mii sâmbătă, când deși nu era o imagine de ansamblu, se auzea un cor destul de viguros. E lume de toate felurile și televiziunile fac o măgărie că reflectă doar cazurile excentrice, secvențe de isterie sau penibile.

Totuși, Călin Georgescu nu a creat o mișcare consistentă, prin chiar felul său de a vorbi în acești doi ani. E o mișcare emoțională, de simpatie intensă, cuplată cu nemulțumiri viguroase față de politicieni, la fel de întemeiate. E dreptul lor să-l iubească și ar trebui să-l poată și vota.

Deși s-a repetat necontenit că ar avea un program cu cele trei cuvinte magice, Georgescu n-are nimic de genul. N-are un set de convingeri, pe care să le fi transmis adepților, n-are o echipă cu care să le aplice. Avea bodyguarzi, nu moștenitori politici, care acum să mobilizeze masa, să țină discursuri închegate, să îi țină locul. 

De-asta, întrunirile par o reuniune a unor fani, ce se atașează la fel de intens de fotbaliști sau cântăreți. Scandarea ritmată „Călin - Georgescu - este - președinte!” sună ca o mantră, care chiar dă senzația unei secte în care ai nimerit, și de la care pleci ori chiaun de cap ori convins fără dubii. E scandată ore în șir pe același ton. Mișcarea lui crește numeric - în stradă încă mult sub potențialul lui electoral - dar nu se dezvoltă calitativ și nu se coagulează în vreun program revoluționar sau reformator.

Superficialitatea programului georgist e o problemă foarte importantă, întrucât puterea s-a auto-decredibilizat iar el a luat monopolul alternativei. Sau i s-a creat acest monopol prin mediatizare negativă dar de mare intensitate. Din acest motiv, protestul atrage lumpen, minoritari în căutare de atenție, tiktokiști avizi de audiență și monetizare. Ceva inconsistent e ușor de deturnat de șarlatani de teapa lui Vanghelie, care vin să se lipsească de vânzoleală.

Atracția fenomenului e atât de mare, încât au fost aduși spre el și suveraniști, care îi făcuseră reproșuri întemeiate lui Georgescu în legătură cu supunerea sa față de SUA și Israel, cum e cazul lui Mihai Lasca. Lideri de opinie din această zonă ezită să spună chiar tot ce simt, temându-se de reacția publicului. 

Răzvan Constantinescu îi reproșa bizar Oanei Eftimie că susține protestele după ce dezaprobase răpirea lui Maduro din Venezuela și bezelele trimise atunci de CG lui Trump. Georgescu merita criticat chiar mai dur atunci, pentru acel gen de slugărnicie trans-atlantică, deloc diferită de a garniturii de la putere. Nu te-ai fi așteptat ca doctorul să pretindă asemenea purificare sectară a susținătorilor georgiști, cu excomunicarea celor care au grăit ceva dojenitor la adresa liderului. Parcă el însuși își făcuse un mic partid.

Tocmai stingerea simțului critic a dus la genul ăsta de mișcare, care e aproape integral sentimentală. Parțial, a fost o reacție la linșajul la fel de irațional din presa guvernamentală. Dar e ceva ce ține chiar de substanța personajului Georgescu, mai atras de ideea de a fi lider spiritual decât politician, care vinde iluzia că „nu vor mai exista partide” sau alte rezolvări magice. Altfel, el fiind un tip cu suficient simț practic pentru sine, cred că ar fi putut fi ținut mai cu picioarele pe pământ, dacă găsea în jur interlocutori, nu adepți.

Reacțiunea