MAI ASCULTAȚI-I ȘI PE NEBUNI!

O cruce mare și-a făcut Ðjoković, căzând în genunchi pe zgura de la Roland Garros, cu fața la cerul de deasupra Parisului. Și-a văzut visul cu ochii. Are de-acum în palmares și ceea ce-i lipsea, titlul de campion olimpic. O medalie mai câștigase el la Beijing, cu mai bine de un deceniu și jumătate în urmă, dar fusese doar un bronz. De-atunci a tot căutat aurul, dar nu izbutise nici la Tokyo să-și adauge nestemata care-i lipsea de pe coroană, chiar dacă devenise numărul unu mondial istoric, adică cu cele mai multe săptămâni pe primul loc în clasament.

"Are demon şi e nebun. De ce-l ascultați?" (Ioan, 10:20), i-au spus apoi, ca-n Evanghelie, dirijorii crizei de Covid, cum mulți spuneau și despre Iisus, și l-au ținut închis la Antipozi, unde venise nevaccinat să-și ia cel de-al zecelea trofeu de la Australian Open. El a rămas neclintit în credința lui, credință pentru care Irineu, patriarhul neamului său, îi acordase cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe sârbe, Medalia Sfântul Sava în cel mai mare grad.

Și credința lui i-a adus și acum izbânda în arena olimpică, la 37 de ani, cu 16 mai mult decât teribilul puști al tenisului mondial, pe care l-a învins în finala de pe Phillipe Chatrier, arena principală a templului tenisului de la Paris. Alcaraz e cel mai tânăr număr unu mondial din istorie, iar aici, la Paris, în turneul olimpic, n-a pierdut niciun set până la finala cu Nole. Duminică după-amiază, în cea de-a 10-a zi a Jocurilor Olimpice (luând în calcul și pre-ziua Deschiderii, când au fost programate întreceri), toți ochii erau pe Roland Garros. Și președintele Bach se afla în lojă, alături de Serena Williams, așteptând spectacolul.

A fost un eveniment "hight demand", adică un eveniment pe care toți vor să îl vadă, drept care chiar și pentru ziariștii acreditați a fost nevoie de un tichet special. Alcaraz îl bătuse pe iarbă, la Wimbledon, pe Ðjoković și intrase pe teren ca favorit. Rezultatul se știe, n-am să fac aici o cronică detaliată. S-a mers cap la cap în ambele seturi, primul de aproape două ore, cu ghemuri îndelung disputate, celălalt mai scurt, cam la jumătate, dar tot așa, greu de decis înainte de tiebreack, secvență decisivă a jocului, în care, de fiecare dată, Nole și-a arătat clasa.

Sârbul este, fără îndoială, unul dintre eroii acestei ediții a Jocurilor Olimpice, dar nu atât pentru aurul câștigat, ci pentru povestea lui. Ca și David Popovici al nostru, Novak Ðjoković inspiră oameni, motivează copii, oferă model pentru o generație. Iar ceea ce transmite el acum este că nu trebuie să-ți trădezi convingerile niciodată, chiar dacă rămâi singur să vâslești împotriva curentului. În lumea asta nebună în care trăim, normalitatea, așa-zisul banal, a devenit ceva de excepție. După teribilismul spectacolului de la Open Ceremony, prezența lui Yusuf Dikeç, în tricou, cu mâna-n buzunar, cu ochelari de vedere, necesari la cei 51 de ani ai săi, ca un turist într-un parc de distracții care țintește pentru a câștiga un pluș, a părut de-a dreptul fascinant. Așa a luat argintul olimpic.

Lumea s-a cam săturat de teribilism. Ba chiar fuge din calea... curcubeelor devenite de-a dreptul agresive în exprimare. Jacques, octogenarul fotoreporter francez care mi-e gazdă aici la Paris, îmi spunea că un amic de-ai săi, și el fost jurnalist umblat prin toată lumea, a ales să părăsească Franța și să se retragă din calea... paradelor colorate.

De aceea, și Ðjoković e iubit, pentru că nici el n-a acceptat compromisul. A spus și a făcut întotdeauna ce a simțit. Și uneori unii l-au hulit. În fond, știm că oamenii, dintotdeauna, i-au considerat nebuni pe cei care nu s-au potrivit vieții și gândirii lor. Dar mai târziu aveau să le dea dreptate. Ðjoković nu-i un mesia, e doar un nebun. Un nebun a fost și Nasty, dar în felul lui. Sunt genul de nebuni care inspiră oameni și pe care, dacă vrem să ne păstrăm umanitatea, e bine să-i mai și ascultăm din când în când...

Inocentiu Voinea