Lumea - între vechea şi noua normalitate

Când a izbucnit criza mondială, la cumpăna primelor două decenii ale veacului XXI, cele mai multe centre de analiză de pe planetă au căzut de acord că turbulenţele provocate în întreaga lume ne vor modifica radical stilul de viaţă.

Profeţie împlinită doar în parte. E adevărat, au fost deschise ferestre spre viitor, s-au făcut simţite tendinţe de schimbare, dar până la un proces transformator de anvergura anunţată încă mai e drum de parcurs. Dar, probabil, că nu a venit încă timpul pentru concluzii. Există pe undeva dovezi că această criză multiplă s-ar fi sfârsit?

Criza interbelică, spere comparaţie, s-a înscris între coordonate precise. A început în ziua de 24 octombrie 1929, în „Joia neagră de pe Wall Street"- cel mai dramatic seism financiar din istorie, a făcut ravagii în toată lumea până în anul 1934, continuând să producă efecte cărora le-a pus capăt al Doilea Război Mondial. Criza de la începutul actualului secol, în schimb, a pornit... după unele surse în vara lui 2007, când a făcut explozie bula speculativă de pe piaţa imobiliară a Statelor Unite; după altele în septembrie 2008, când s-a prăbuşit banca americană de investiţii Lehman Brothers; şi, în sfârşit, sunt şi surse care iau în consideraţie anul 2009, când 27 de ţări din UE, din cele 28 de atunci, au intrat în recesiune. Fără să existe şi surse care să indice, argumentat, sfârşitul crizei. Fapt ce face loc opiniilor potrivit cărora mai degrabă avem de-a face cu o singură criză, cu două faze: una ce s-a încheiat prin 2010 - 2011, lăsând nesoluţionate mai multe dosare - de o gravitate maximă fiind cel al datoriilor publice - şi a doua, cea care a debutat în primăvara lui 2020. O fază atipică, declanşată de atacul unui virus, al cărui impact în economia mondială a repus pe rol dosarele rămase nesoluţionate după prima fază.

În plus, această a doua fază are şi propria-i agendă. O agendă ce impune, în prim-plan, nevoia de a ne regăsi, după ce criza va fi trecut, într-o lume normală. Adică într-o stare firească a lucrurilor!?!... Treabă extrem de complicată! Pentru că acest concept, normalitatea, evoluează odată cu trecerea timpului, cunoaşte schimbări profunde de la o etapă la alta, iar ceea ce putea fi definit ieri ca stare firească a lucrurilor poate să nu mai corespundă exigenţelor de azi. De aici şi dezbaterea aprinsă, nu doar între filosofi, ci între diferite categorii de formatori de opinii din lumea largă, înclusiv între economişti, despre vechea normalitate, căreia i-a trecut timpul, şi o nouă normalitate, care trebuie să-şi intre cât mai repede în drepturi.

O dezbatere ce s-a aprins acum în Germania, şi care deja creşte, este în acest sens ilustrativă. De vreme îndelungată, această ţară cu economie extrem de puternică se mândreşte nu doar cu mărcile de succes ale industriei sale competitive, ci şi cu excedentele macro în care excelează. Şi iată că, în împrejurările în care criza produce recesiune şi în economia germană, amputând venituri şi locuri de muncă, tocmai unui astfel de excedent... a ajuns să-i fie deschis proces public, fiind înscris pe lista vechilor normalităţi. Acuzatul: Contul Curent! Un indicator de bază, ce exprimă în economia oricărei ţări, mare, mijlocie sau mică, sinteza tranzacţiilor cu restul lumii: încasările din exporturi, plăţile pentru importuri, cheltuielile şi veniturile din serviciile internaţionale de transporturi, turism şi multe altele, între care remiterile. Capitol căruia în România îi acordăm o deosebită importanţă, aici fiind contabilizate miliardele de euro şi alte valute ce vin anual acasă de la concetăţenii noştri plecaţi în lume şi care fac PIB pentru alte ţări.

Acuzat este, aşadar, acest cont important al economiei germane. Cont care, excedentar fiind, adună... prea mulţi bani din exporturi! Cont căruia i se recunosc, desigur, meritele de a fi înregistrat an de an surplusuri, dar i se reproşează că aceste surplusuri sunt inadmisibil de mari. Paradoxal! Fireşte, în spaţiul public al societăţii noastre, într-o ţară care suferă de dureri de cap provocate de deficitele mari de cont curent, lângă acelea şi mai mari ale bugetului şi ale balanţei comerciale, o astfel de dezbatere cum este aceea pornită în Germania poate să pară ciudată. Şi nu este o excepţie. În lumea noastră, azi, bătăliile din planul economic se duc cu deficitele. Excedentele, pe acolo pe unde se mai adună, sunt socotite de regulă binefaceri... oricât de mari ar fi.

În Germania însă iată că se fac auzite argumente tari, ce scot în evidenţă că excedentul de cont curent a întrecut „orice măsură". Şi că intolerabil, mai ales, este faptul că acest fenomen... este tolerat de autorităţile statului şi de o masă critică a societăţii germane. Acestui fenomen, ce dăinuie de decenii, fără întreruperi, şi care în unii ani a produs surplusuri până la 9 la sută faţă de cel mai mare PIB realizat în UE, trebuie să i se pună punct. Motivul? Pentru că - deşi a devenit un blazon ereditar, cu care ţara se făleşte - această faimă rupe din veniturile gospodăriilor populaţiei şi din investiţiile publice. Şi, pe deasupra, induce şomaj în ţările importatoare în exces de produse germane.

Şi iată cum, din perspectiva noii normalităţi, ce începe să se contureze, MÂSURA devine criteriu de bază nu numai pentru deficite, ci şi pentru excedente. Şi e normal să fie aşa. MÂsura! Valoare ce face de multă vreme istorie. De la Cleobulus, în Grecia Antică, la Horaţiu, apoi la Voltaire şi mai departe, omenirea a fost învăţată că „în toate excesul este un defect!". O lecţie ce se cere să fie mereu repetată. Mai cu seamă azi, când planeta întreagă e lovită de un virus ucigaş, şi când ştim că toate crizele au venit şi au plecat şi că, deci, va trece şi criza asta, înţelept este să crească grija pentru ca turbulenţele, ce continuă să ne zguduie, să lase în urmă cât mai puţine stricăciuni. În acest sens, dezbaterea începută în Germania, despre atenţia la măsură ori de câte ori sunt analizate excedentele şi deficitele economice, se cuvine să fie extinsă în toată această lume dominată de vulnerabilităţi, de incertitudini şi de riscuri. O lume lovită de o criză al cărei vânt a smuls deja prea multe dintre acoperişurile edificiilor economiei mondiale.

Desigur, această lume se teme întâi şi întâi de deficite. Lupta cu deficitele trebuie să-şi găsească un loc de vârf pe lista noii normalităţi. În mai puţin de un an, confruntarea cu COVID-19 a produs deficite care au costat economia mondială deja prea multe trilioane de dolari şi au scos în rezervă mai multe zeci de milioane de locuri de muncă. Dar e nevoie de măsură, pentru că de aceste deficite lumea nu are cum scapa dintr-odată, ci încetul cu încetul.

Cum, de asemenea, de măsură e nevoie şi în strategiile, în deciziile care privesc excedentele. Ponderarea excedentelor - fie că au forme vizibile şi pot fi uşor calculate, cum sunt surplusurile bugetare ori de cont curent, fie că sunt invizibile, imaginate ca posibile binefaceri ce vor putea fi obţinute prin valorificarea unor oportunităţi deschise de actuala criză - împun tratamente cu măsuri potrivite. Altfel, chiar şi cele mai mici depăşiri de măsură le pot face să devină excesiv de costisitoare.

Concret, vedem cum criza actuală decupează dovezi certe, şi convingătoare în acelaşi timp, potrivit cărora destructurarea conectivităţii, într-o economie mondială interconectată, a dat naştere la un şir lung de întreruperi de activităţi economice. Toate nocive. Începând cu companiile aeriene, cel mai tare lovite, închiderea graniţelor şi izolarea fizică având ca principal efect dăunător întreruperea celor mai multe zboruri.

Asta dintr-o anume perspectivă. Pentru că a prins rădăcini şi alternativa că efectul n-ar fi tocmai nociv. Ba chiar, ar fi benefic, pentru că aviaţia comercială va avea şansa unor restructurări radicale după criză, ca să-i mai fie tăiate din aripi acestui sector economic... înalt producător de poluare.

Sunt proiectate de asemenea, în centre strategice, modele ce ne arată cum efectele nocive ale crizei sănătăţii publice se duc în toate economiile lumii. Unele atacă direct marile industrii. Altele acţionează indirect, lovind lanţurile de aprovizionare, interconectate şi ele la nivel mondial. Toate însă scoţând în evidenţă legăturile strânse între problematicile economice, sociale şi de mediu. Tocmai aceste legături fac trimitere şi în aceste sectoare la o alternativă, de această dată în ecuaţie intrând şi învăţământul. Două necunoscute, prin urmare, telemunca şi teleşcoala, de natură să schimbe perspectiva, din efecte nocive în efecte benefice, prin deschiderea unor mari căi de acces către globalizarea revoluţiei digitale.

Am dat două exemple, semnificative. Pot fi adăugate multe altele. Toate, laolaltă, constituind probleme notate cu semnul plus (excedentele) sau cu semnul minus (deficitele) ce vor impune alegeri între moderaţie şi exces. Iar experienţa istorică ne arată că deseori excesul e tentant. Va fi şi în împrejurările legate de moştenirile pe care ni le va lăsa actuala criză. Sirenele au cântat mereu frumos, ademenind corăbiile către locuri în care aveau să se izbească de stânci. Vor continua deci să cânte.

Apropo de dezbaterea începută în Germania, la care m-am referit deja. Va reuşi ea să aibă câştig de cauză într-o ţară despre care, în timpul crizei precedente, într-un comentariu din New York Times, laureatul Nobel Paul Krugman scria că „politicienii germani par hotărâţi să-şi dovedească forţa impunând (prin austeritate excesivă) durere şi suferinţă, iar numeroşi politicieni din toată lumea le urmează exemplul?"... Dar de o nouă politică a măsurii faţă de excedente - mai cu seamă în situaţiile în care în balanţă sunt, pe un taler, produse încă neexpirate ale vechii normalităţi, iar pe alt taler produse ale noii normalităţi, mai cu seamă dintre cele încă neconfirmate în încercările vieţii - este astăzi nevoie în lumea întreagă.

Din aceeaşi perspectivă, a raporturilor dintre vechea şi noua normalitate, de o politică înţeleaptă a măsurii este nevoie şi în ţările care, încă înainte de actuala fază a crizei sau pe valurile crizei, au ajuns deja, vrând-nevrând, la deficite excesive. Mai cu seamă că, în cazul multora dintre aceste ţări, adevărul dureros, vorba lui Krugman, este acela că umbrelele lor bugetare nu se pot deschide prea mult. Şi asta pentru că, fapt evident, creşterile economice se menţin jos, însoţite de niveluri încă scăzute ale producţiei, productivităţii şi competitivităţii.

Şi iată că, de este una sau de este alta, ambele impun schimbări profunde. Atât în filozofia măsurării excedentelor şi deficitelor, cât şi, cu accent, în practica economică.

Adrian Vasilescu