Jurnalul lui Tavi: Nașterea

Chestia asta cu coronavirusul e cam așa cum urca odinioară toamna pe Feleac. Că nici toamna nu mai e ce-a fost...

Mai întâi era o gângureală de foșnet de frunze rumen-ruginii, de nicăieri și de niciunde, apoi șoptea peltic o adiere pe la poale, se auzea în depărtare o bârfă a vârtej de vânt dinspre Cheile Turzii, de ziceai că te trage curentul de vorbe pe Hășdate în jos, ca și cum Dumnezeu a uitat ușile Cerului deschise, la intrare și la ieșire, portalul de peste noi susținut de cei doi umeri de munte ce se zăresc devale de Potaissa. Până să-ți treacă cheful de o horincă trupeșă cu suflet de prună ardelenească, dată jos din tocitoare prin șiroiul alambicului, te trezeai că tăt dealu' Cetății e contaminat de nuanțele de roșu și roșcat, moartea verdelui primăvăratec, ce învia cu precizie de ceasornic celest - întotdeauna după surâs de echinocțiu lunatec - abia la anu'. Așa a și fost!

Nici eu, nici prietenul Tavi Hoandră nu ne dădeam de ceasul morții cu virusul ăsta prefăcut, pe când vorbeam la telefon, aproape zilnic, eu la București, el la Clujul de sub Feleac și abia întors din Cuba, încă plutind cheguevarian - "Hasta siempre" - prin aburi de rom și parfum de havană, de nici habar n-avea că o să fie rupt de Realitate cu o brutalitate mai degrabă fidelcastriană, dezombilicat de la cordonul emisiunii sale de spirit de la TV, în al cărei spațiu temporal mă mai trezeam și eu din când în când, ca invitat, vorbind de multe ori neîntrebat...

Gândeam amândoi, la ceasul ăla astral al Erei Vărsătorului, că virusul asta ciudat și ciufut e pentru alții, nu e pentru noi, românii, așa cum în "Ghepardul" lui Lampedusa - o carte dragă lui Tavi - moartea e pentru alții când ai tinerețea lui Tancredi, dar se strecoară aproape de ține când ai vârsta lui Don Fabrizio. Virusul? Dă-l naibii! E (încă) departe, prin Asia, la Wuhan, unde-a înțărcat mutu' pandelinul după ce-a supt lapte de liliac cu venin de șarpe! Bullshituri numai bune de pus pe "burtiere" la posturile de știri scăpate intenționat din laborator... Într-un final, Tavi avea să ajungă la inevitabilul: "Coabităm, nu cu un virus, ci, din ce în ce mai vizibil, mai palpabil, chiar cu moartea!"

Virusul politicii absurde, tribale, bine ancorat în proteina neamului celular neaoș, diseminând informația din ADN-ul nuclear al poporului, era cel ce ne preocupa în frază, ne îngrijora în propozițiune, pe bune, la o taclala obișnuită, aromată de-o cafea la distantă nesocială, în care ne confidențiam unul altuia păreri despre liota de imbecili de la putere - blestem pentru România -, despre ce e taina de fapt și mai puțin de drept, previziuni și chestiuni, ca între jurnaliști..., ca unii care n-am suferit vreo mutație de la tulpina agresivă a presei virulente învățată acum 30 de ani, direct în stradă, anchetând lovitura de stat escamotată în revoluția din decembrie '89, acel moment care ne-a aruncat în zbaturile presei scrise și, cu atât mai mult, nescrise, băgându-ne, totodată, viețile la rotativă: "Noi ne-am trăit traiul frumos și cu de toate, nu regret nimic, aș lua-o de la capăt, dar de ăștia ce vin după noi mi-e și milă, mi-e și teamă ce va fi cu ei", avea să-mi repete prietenul meu în lunile următoare.

N-a trecut prea mult. Politicienii de azi, mutatis-mutandis, ca niște stăpâni feudali, ne-au legat de case ca iobagii de glie, motivând că tupeistul virus de nedescris și nemaivăzut (nici macăr la microscopul cuantic) a devenit de-a dreptul criminal, că - al dracului nesimțit - nu cedează nici cu țuică, slană și ceapă roșie, așa cum știau înaintașii noștri în ale virozei carpato-danubiano-pontice, dar că va trece la un moment dat în valuri tsunamic-pandemice, cu sau fără OMS, și-n ciuda oricărei teorii a conspirației.

Tavi Hoandră, atunci, la început de izolare, de o dezolantă "distanțare socială" - ce cretină sintagma, termenul "social" definind apropierea -, mi-a expus o teorie neconspirată total, foarte interesantă insă, ce lega treburile, făcute și nefăcute, legate și dezlegate de situații la zi, ori vetuste, din extra și intra spațiului actual-memorialistic, cu o relativitate einsteiniană, vizând bozonul Higgs al existenței noastre particular dumnezeiești.

Vă las s-o găsiți, alături de multe altele, la fel de neobișnuite, în paginile de față, pentru că tot atunci mi-a devoalat ideea că ar vrea să scrie un jurnal de pandemie, de izolare, cu bune, cu rele, cu recurs la memorie, care, mai apoi, să apară într-o carte.

De comun acord, am decis ca semințe de jurnal să răsară în presă, în ceea ce s-a întulpinat și încorolat a fi "Jurnalul lui Tavi" din Ziuanews, pentru că era vorba despre o "scriitură" la zi. Zi de zi! El a semănat emoție virtuală și a cules o recoltă bogată de cititori care au vibrat la unison, dar în planul real, desprins total de falsitatea rețelelor de socializare, în adevăr cele care produc cea mai de netăgăduit "distanțare" și "izolare" inter pares.

Ceea ce a conceput Octavian Hoandră mi-a depășit așteptările de vulpoi bătrân în ale ziaristicii. "Banditule, hai c-am scris primul episod. Să-i dăm drumul!" Și mi-a trimis textul prin insensibilul whatsapp. De cum am citit primele rânduri mi-am dat seama că o să fie o lovitură de presă și, mai apoi, am această certitudine, una literară. Alte 17 episoade ce au urmat le-am citit cu nesaț...

Octavian Hoandră nu a dat onlineului numai un jurnal de suflet, când mai vesel, când mai trist, ci un document cu valoare jurnalistică, literară și, foarte important, istorică. Citindu-l, în această carte cât o viață, iesită de sub fizicul tipar de altădată, o să înțelegeți exact ce vreau să spun.

Așa cum primăvara vine întotdeauna pe Feleac...

Bogdan Comaroni

Nota redactiei - Prefata la cartea "Jurnal de pandemie", scrisa de Octavian Hoandra si publicata in fragmente in Ziuanews, care va aparea in curand la Editura "Scoala ardeleana" din Cluj.