Iohannis ia la rând toate colțurile ringului

Un ring în care se joacă la greu boxul politic. La greu și la nivel euroatlantic. Un ring în care președintele României Klaus Iohannis lasă impresia că se mișcă haotic, de unul singur, aplicându-și lovituri de upercut, căzând pe spate în repetate knockout-uri și numărându-se singur. Poate că acest balet nebunesc al președintelui României este amuzant pentru unii, dar mai puțin pentru concetățenii săi. Astăzi se joacă numărul intitulat „Klaus Iohannis, secretar general NATO".

Presupun că președintele Klaus Iohannis este mânat în lupta sa pentru o poziție proeminentă și de durată la nivel euroatlantic nu de o ambiție nesăbuită, ci pur și simplu de frică. De ce îi este atât de frică, numai el știe. Opinia publică va afla mai târziu. Dar cert este că domnul Klaus Iohannis își turează motoarele, cele de care poate dispune, la maximum, pentru a obține, atunci când nu va mai fi președinte, o importantă poziție internațională. Oricare ar fi ea. Klaus Iohannis este un pretendent bun la toate.

Dacă nu mă înșel, am fost primul analist care, având acces la câteva informații privilegiate, am scris despre intenția lui Klaus Iohannis de a ajunge secretar general NATO. Despre ce anume l-ar califica într-o asemenea poziție nu am scris niciun cuvânt până în prezent. A urmat apoi nebunia cu o altă funcție importantă în plan internațional, care devine accesibilă în acest an. Cea de președinte al Consiliului European. Această flacără a ars câteva zile și s-a stins imediat, după ce au apărut primele reacții în plan extern. De respingere. Și chiar de persiflare.

Adevărul adevărat, oricât ar fi el de incomod pentru Klaus Iohannis și pentru cetățenii statului pe care acesta îi reprezintă, este că, deși vrea cu tot dinadinsul să fie desemnat într-o importantă funcție internațională, Klaus Iohannis nu se califică pentru niciuna. S-a erijat de mai multe ori, deși Constituția spune altfel, în strategul șef al diplomației de la București. Și a reușit să-și impună întâietatea în câteva situații în care chiar aveam nevoie de asumarea unui rol diplomatic. Dar de fiecare dată a dat chix. A făcut doar un fel de pantomimă, trecând prin toate colțurile ringului de box politic. Nu intru în detalii. Cel mai semnificativ exemplu, ca să dau totuși unul, este dosarul Schengen, unde rând pe rând toate angajamentele luate de Klaus Iohannis au fost spulberate de adversarii politici ai României, pe care omul nostru de la Cotroceni se lăuda că-i va îndupleca utilizându-și abilitățile diplomatice. Nu a existat nicio strategie, nu a existat niciun demers diplomatic de anvergură inițiat în acest sens de președintele României. Nu a existat niciun rezultat concret, așa cum acesta ne-a promis până la finele anului precedent. Tot ceea ce am realizat grație „diplomației" domniei sale este că, pe la mijlocul lunii aprilie, vom primi Schengen în aer și pe mare, dar în niciun caz nu vom primi Schengen terestru. Adică acolo unde ne doare.

Diplomația lui Klaus Iohannis a dat chix nu numai în plan extern, ci și în plan intern. Și din nou mă voi opri la un singur exemplu. După ce a demonizat în mod repetat PSD, taxând acest partid drept „ciuma roșie" și ridicând în slăvi un așa-zis pol politic de dreapta, Iohannis s-a făcut literalmente de râs, dându-se peste cap și schimbându-și cu 180 de grade retorica, pentru a-i aduce pe social-democrați mai întâi la putere, în alianță cu liberalii, și apoi la pupitrul de comandă al Palatului Victoria. Iar acum așteaptă să iasă oul de aur din împreunarea struțului cu cămila.

Ei bine, acest om visează ziua cu ochii deschiși. Ultimul vis pe care l-a clocit sau, mai bine zis, la care a revenit, este șefia NATO. Ce îl califică pentru o asemenea poziție? Absolut nimic. Nimic din pedigriul lui Klaus Iohannis nu sugerează că, aflat într-o asemenea poziție, ar putea obține vreo performanță. Și, atenție, cursa pentru șefia NATOI se desfășoară într-un moment extrem de complicat și de tensionat al celui de-al Doilea Război Rece, care oricând se poate transforma în cel de-al Treilea Război Mondial. Cine ar fi decidenții inconștienți care ar decide să-l înșurubeze pe Klaus Iohannis în poziția de secretar general NATO?

Este adevărat că servitoarea, dacă speră să ajungă prințesă, s-ar putea să ajungă. Dar, în mod cert, dacă nu speră, nici nu va ajunge vreodată. Așa că președintele nostru, înainte de a-și da obștescul sfârșit în această calitate, lansează în draci fel de fel de baloane de încercare, punând Guvernul în situația penibilă de a-i anunța candidatura, în condițiile în care adevărații arhitecți și conducători NATO și-au formulat deja o opțiune fermă în ceea ce-l privește pe urmașul lui Stoltenberg.

Rămâne totuși întrebarea, încă fără răspuns, de ce se teme Klaus Iohannis. De ce nu pleacă liniștit la pensie, continuând să beneficieze din plin de toate favorurile pe care legea le acordă unui ex-președinte?

Sorin Rosca Stanescu