Inflaţia şi necunoscutele ei continuă să agite întreaga planetă!

Şefii băncilor centrale din toată lumea s-au reunit în weekend la Jackson Hole, obişnuitul loc al marilor dezbateri de politică monetară organizate de Fed. S-au reunit după numai o lună de la dezbaterea de la Sintra, din Portugalia, unde gazda a fost BCE.

Iar dacă ne oprim la reluarea din „Financial Times" a punctului de vedere exprimat de Isabel Schnabel - profesoara de economie din Germania care în 2020 a fost cooptată în consiliul executiv al BCE, fiind astăzi una dintre vocile cele mai influente - este important să fie memorate trei cuvinte: strict, sacrificiu, presiune. Sunt trei cuvinte esenţiale, dintr-o declaraţie esenţială ce sintetizează dezbaterile de la Sintra şi de la Jackson Hole, exprimând cele mai actuale preocupări ale băncilor centrale de pretutindeni.

Să reţinem aşadar: 1) politica monetară a băncilor centrale va trebui să fie, un timp, mai puternic legată de cuvântul strict; 2) cum, în prezent, preţurile riscă încă să scape de sub control, va fi necesar un sacrificiu mai mare în confruntarea cu inflaţia: 3) presiunile actuale alimentează un proces inflaţionist tot mai greu de stăvilit! Pentru Europa, mai cu seamă, care suportă o criză energetică mult mai agresivă decât în America şi care, totodată, vede un pericol acut în influenţa confuză pe care politica agresivă a Fed o are în evoluţia cursei euro-dolar, inflaţia globală şi necunoscutele ei reprezintă cel mai mare pericol. BCE, în acest context, se teme că o creştere agresivă a dobânzii-cheie ar putea fi ceva asemănător cu pătrunderea unui elefant într-un magazin de porţelanuri.

E cert deja, BCE va face în septembrie cea de-a doua mutare pe tabla de şah a politicii monetare. După ce în iulie a deschis cu o mutare de 0,50 la sută. Modestă dacă luăm în calcul că e prima creştere de dobândă din ultimii zece ani. Şi prima într-un an şi jumătate, din ianuarie 2021 până în iulie 2022, timp în care inflaţia a rupt zdravăn din puterea de cumpărare a gospodăriilor populaţiei şi a firmelor din cele 19 ţări ce compun zona euro. Numeroşi analişti opinează că o creştere a dobânzii cu 0,75 la sută, în septembrie, ar fi începutul unui proces dureros, de care însă BCE n-ar trebui să se teamă, pentru că mai mare va fi durerea dacă inflaţia nu va fi calmată.

Ce proiecte are Fed? Între factorii de presiune, care împing banca centrală a SUA către mai multă agresivitate în politica monetară, un rol de primă mărime îl au aşteptările populaţiei şi ale firmelor. Anticipaţiile inflaţioniste, deci, care au devenit un indicator important al oricărei bănci centrale. Consumatorii şi firmele se uită la ţinta de 2 la sută, un reper important, şi intră în panică dacă văd că preţurile de consum urcă prea mult peste acest indicator. Motiv care l-a determinat pe Jerome Powell, preşedintele Rezervelor Federale, să afirme că va continua să majoreze ratele dobânzii-cheie pentru a combate inflaţia. Şi că o va face chiar dacă creşterea economică va încetini.

Ce ar trebui să înţelegem? Că va sacrifica creşterea economică?! Şi că, în actuala conjunctură, are prioritate calmarea inflaţiei... inclusiv cu preţul unei recesiuni?! Vom înţelege mai bine această afirmaţie - într-un sens mai larg, al unei analize comparative, din perspectiva soluţiilor care interesează băncile centrale din zona noastră - adăugând aici declaraţia şefului Fed din iulie de la Sintra. Powell s-a referit la o dinamică în schimbare, în context geopolitic, ce forţează o regândire a modului în care funcţionează băncile centrale din toată lumea, având în vedere că mediul cu inflaţie scăzută a dispărut acum.

Pentru cât timp a dispărut acest mediu cu inflaţie scăzută? Powel nu a răspuns la această întrebare. A făcut-o însă preşedintele Băncii Mondiale David Malpass, care nota: „Vom avea nevoie de mai mult timp, poate chiar doi ani, până când inflaţia se va apropia de ţinta de 2 la sută". De ce atât de mult? Oamenii de pretutindeni, din America, din Germania, din Franţa, din Polonia sau din România, şi-au pierdut răbdarea. Mulţi dintre ei au înţeles că nu există taxă mai nedreaptă decât inflaţia galopantă. Şi că stabilitatea preţurilor, la nivelul ţintei optime de 2 la sută, este cel mai bun activ pe care îl poate obţine o bancă centrală, pentru că oferă nu doar încredere în moneda naţională, ci şi deschide drumul către o creştere economică de durată. Numai că, în vremea noastră, într-o lume care se confruntă cu crize dure, cu niveluri record de inflaţie, cu riscuri de recesiuni, cu dezordine energetică, şi în plus cu un război pe continentul european, nu este posibil să ne facem viaţa potrivit unor criterii normale.

Zilele trecute, preşedintele Franţei li s-a adresat compatrioţilor săi cu un discurs despre „sfârşitul abundenţei resurselor". Şi a subliniat răspicat: „Destinul nostru, de aici înainte, va fi unul în care vom fi nevoiţi să gestionăm crize". Inflaţia este o astfel de criză. O criză ce are la bază şi erori umane. În cea mai mică măsură însă. Cauza-cauzelor o constituie „sfârşitul abundenţei resurselor". Nu ajunge energia pentru toată lumea. Asta e problema. Soluţia nu are cum să apară în România, în Franţa, în Germania. La aceste niveluri soluţiile trebuie căutate, şi găsite, pentru a atenua această nebunie care loveşte acum pieţele de energie. Dar rezolvarea problemei e posibilă doar la nivel european.

Adrian Vasilescu