Guvernarea prin erori

Poate că nu este încă dezintegrare, cum spune un scriitor prizat, dar degradare este cât încape, iar tristețe, pe măsură. O țară cu potențial considerabil este, în fapt, blocată. În context, apar tot mai mult formulări memorabile, care surprind concis situația. Bunăoară, unul dintre scriitorii de primă linie acuza reducerea vieții României la „penali", cu punerea în paranteză a efectivilor penali și a nevoii de dezvoltare. Ca urmare, performanțele regimului au devenit un fel de "pârțăgărie".

Președintele unui partid din arcul guvernării spunea că „România nu are azi un președinte normal, ci unul care, neavând vreo idee, răspândește ură". După alegerile din 2019, un senator prestigios se întreba „cum de au votat oamenii pe cineva care nu a realizat nimic și nici nu a promis ceva". Este adevărat, doar o treime l-a „votat", dar, cum nu prea se știe că există integritate, se pretinde orice. „Ăștia știu ce-i voința politică, cât cunosc eu cărăruia spre Lună", spunea cineva, observând că în 2019 au fost „alegeri libere" după ce au fost stârpiți contracandidați cu justiția și Securitatea și s-a putut juca finala cu cineva preferat.

Cum mai aminteam, la finanțarea țării din împrumuturi, care urcă peste puterile ei, un economist cunoscut observa că România a ajuns "țara în care părinții mănâncă din farfuria nepoților". Securismul s-a lățit, încât un ziarist întreba inteligent liderul unui partid „dacă pe la voi mai sunt ceva civili?". Un întreprinzător spunea că „România actuală este singura țară din Europa care are nu numai <poliție poliție>, ci și <poliție locală> la purtător pentru primari, în vreme ce firmele trebuie să-și facă, fiecare, <poliția proprie>". Un jurist sesiza că "aici se vorbește de justiție independentă după ce un ins injust alege judecătorii".O profesoară demasca „betonarea sărăciei de idei și a ignoranței" la cei care conduc. Un romancier cunoscut spunea că „România nu ajunge la liman fără decidenți pregătiți, care citesc destul și se neliniștesc tot timpul, dar nu pentru ei". Iar un mare actor trăgea cortina: „la aniversare nu-mi mai doresc nimic, nici măcar sănătate".

Se poate lungi lista reflecțiilor de acest fel. Situația în care a fost adusă România este alarmantă, chiar dacă, într-o tradiție nefastă, aproape fiecare, săturat de ce vede în preajmă, o ia mai curând pe calea sa, decât să se unească cu altul. Rarele voci ce se fac auzite sunt promt ochite de nulități trimise din umbră, fapt de care profită, ca totdeauna, impostorii.

Place nu place, trebuie recunoscut că situația are ca sursă sărăcia mentală și, mai exact, organizarea mentală. Spus simplu, de la guvernanți în jos, se văd cu ochiul liber dificultăți în a gândi, dar mai ales de a gândi corect. Informarea lacunară (România a ajuns țara cu cel mai mic consum de carte pe locuitor!), ciocoismul (aici, și într-un necaz precum pandemia „oficialii" fură), măsluirea a ce ar trebui păstrat curat (alegeri, ordinea valorilor etc.), lipsa de cultură sunt humusul acestora.

Grecii aveau obsesia ființei, scria Heidegger. O aveau însă mai clar pe aceea de a nu greși. Cine încălca regulile de logică era ironizat - nu numai în vestitele dialoguri socratice. Groaza era ca deciziile să nu depindă de inși nepregătiți, încât ochlocrația, care însemna guvernarea de către cei mai slabi, le părea tot ce poate fi mai oribil. Pe acest fundal, Aristotel ne-a și dat logica simplă și pe înțelesul tuturor, în orizontul evitării erorii și confuziei.

Se comit sofisme în lume, dar ele nu devin decât rareori fel de a cugeta al celor care decid. România actuală se particularizează prin aceea că este guvernată prin erori și confuzii. Iată doar câteva exemple la îndemână, dintre cele mai intuitive.

"Președintele" face mai nou dogmă din susținerea că „nu s-a făcut nimic în toți acești treizeci și ceva de ani". Cine știe măcar matematica elementară a teoriei mulțimilor, ce trebuia învățată în gimnaziu, își dă seama că nu poți cugeta fără riscuri cu „toți" și „toate". S-ar putea să te incluzi, inevitabil. Așa stând lucrurile, un „președinte" care stă în funcție de șase ani, din cei treizeci și ceva, și nu a făcut nimic, dar blochează cu mărginirea lui și ce s-ar putea face, este în mod sigur coautor al nimicului pe care îl acuză.

La noi, atmosfera s-a umplut pe nesimțite și din nefericire nu cu gândirea curată și riguros democratică a epocii, de care profită, totuși, societăți întregi, ci cu sofisme. Acestea sunt adresate acum unei populații socotite, pesemne, de idioți.

Cineva îmi spunea deunăzi că, potrivit „președintelui", cetățenii țării sunt needucați. Evaluarea i-a scăpat în ultima miercuri, când a spus că „în educație lucrurile vor fi perfecte după ce se aplică programul <România educată>". Nu mai insist pe întrebarea: de fapt cine educă pe cine? Golăniile anticonstituționale ale „președintelui" sunt cumva educație? „Marfa proastă", cum îmi șoptește un istoric prestigios, adusă la decizii de „președinte", ca să-i țină isonul, încurajează cumva tinerii să învețe? Chiar toți românii sunt needucați?

La drept vorbind, „președintele" nu stă mai bine la examene luate pe traseul propriei educări decât Monica Anisie. Ar fi utilă verificarea. Faptul ar trebui să-l îndemne la precauție, încât să nu creadă că oricare s-a educat doar cât el.

S-ar putea scrie deja doctorate și monografii despre erorile ce se comit de la vârf în jos. Am semnalat și altădată șansa (A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Ed. Academiei Române, 2013), după ce am examinat pe larg erorile (A. Marga, Argumentarea, Ed. Academiei Române, 2010). Pot să spun acum cu toate probele alături: nu a fost în istoria recentă a României un teren mai plin de erori și confuzii - de erori de gândire în înțelesul strict - decât astăzi. Fiind atât de multe, nici nu ai cum să le inventariezi într-un articol.

Mulți îmi cer să lămuresc felul de a cugeta al prostocrației. O fac aici pe câteva exemple luate din discursuri și acțiuni, aduse la structuri cât mai simple cu putință.

Este un fapt acela că nu se cunoaște vreun responsabil „liberal" al României de azi, de la „președinte" în jos, care să se fi exprimat pentru lărgirea libertăților cetățenilor, pentru pluralism, democratizare și pentru dreptate în justiție. „Liberalismul" actual de la Carpați nu se ocupă de așa ceva! Nici nu pricepe asemenea valori. Cugetarea pe care faptele o atestă este, în schimb, cam aceasta: „Liberalismul apără libertățile persoanelor, iar noi punem cătușe la cât mai mulți, aducem clientelă de cea mai joasă extracție în funcții, oferim palavre în loc de realizări în interes public, suspendăm legile pentru alocații, salarii și pensii, deci noi suntem liberali".

Dezordinea mentală se poate comenta felurit. Putem economisi însă timpul după norocul pe care îl avem cu „hard talk"-ul care s-a desfășurat recent la BBC. Lumea întreagă a putut să vadă că un fost procuror general nu numai că nu cunoaște dreptul în accepțiunea umanității actuale, nu numai că nu poate evada din incultură, dar se chinuie cu imposibilul - să justifice „protocoalele" de cooperare ale judecătorilor și procurorilor cu serviciile secrete și condamnările politice din România actuală. Se vede bine că este destul să pui decidenții României de azi la confruntare deschisă cu standarde de justiție și de civism ale oamenilor de astăzi, ca ei să-și dezvăluie întreaga impostură!

Neavând capacitatea de a discuta situația în care s-a ajuns, guvernanții raționează conform schemei: „la realitate se ajunge prin descrieri fidele și explicații adecvate, noi descriem și explicăm, deci pe noi să ne ascultați". Evident că nu se poate indica vreo descriere sau explicație serioasă din partea decidenților actuali. Din capul locului, nu există vreo analiză cu probe suficiente. În plus, din premise ca cele de mai sus nu rezultă concluzia - pe care din nou rudimentarul "președinte" a tras-o miercuri, tot abuziv: „vom câștiga alegerile zdrobitor". Este doar un sofism trivial, cunoscut sub numele de „non sequitur", semn, între altele, al lipsei civismului. Iar dacă se „câștigă" alegeri cu măsluirile din 2019, la ce bun? În definitiv, cui folosește? Poate doar îi va determina pe și mai mulți la emigrare. Sau vor fi și mai mulți moldoveni (acum se înregistrează recordul de jos, de 30%, cum spune ultimul sondaj!) care nu iau nicidecum România ca ceva demn de urmat!

Guvernanții deduc sofistic: „este obligatoriu să pedepsim corupția, cum ne cer autoritățile, deci este obligatoriu ca cineva să fie pedepsit". Și apoi, cu o astfel de eroare (un fel de „amfibolie"), se pedepsește la nimereală, ce și cine pică, "pentru vitrină", cum remarcau atenți lideri bulgari și unguri.

Colportori „guvernamentali" de date sanitare cugetă prin comparare, nici mai mult și nici mai puțin, cu Italia, Franța, Spania: „aceia au mai multe infecții și mai mulți morți, deci noi stăm bine". Nu mai contează că acele țări au populații mult mai numeroase și sunt centrale în schimburile mondiale. Până și simplele raționamente statistice, ce trebuiau învățate în liceu, au devenit străine.

Se pretinde, cu suficiență, că „cei care au guvernat sunt răi, deci noi suntem buni". Nu mai insist asupra faptului că nu este deocamdată absolut nici o probă că guvernanții anteriori ar fi fost sub nivelul celor de azi sau că cei de azi ar avea vreo valoare! Faptul că inaugurezi obiective modeste făcute demult și agresezi bunul simț nu spune nimic cetățeanului cu mintea întreagă. Dar așa cum se gestionează pandemia, nefericirile din aceste zile sunt doar preludiu. „Starea de alertă", care deja nu a rezolvat mare lucru, ca și, de altfel, „starea de urgență" se proclamă iarăși de fapt pentru a împiedica mitinguri și demonstrații și discutarea publică a nepriceperii și abuzurilor!

Se bate câmpii cu „guvernul guvernează, dar Curtea Constituțională și opoziția de orice fel sunt de vină că s-au infirmat hotărâri de guvern neconstituționale". Nu mai este de insistat, fiind de domeniul evidenței, că avem de a face cu un guvern care nu știe reglementa fără erori de conținut, de gramatică și de drept! Iar treaba cu vina celui care nu este la guvern pentru erorile guvernanților este atât de vulgară, încât se detonează singură.

Se bate monedă că „X trebuie oprit cu orice chip să vorbească, căci ține cu rivalii". Neputându-i-se pune călușul, se trece la o mobilizare de neisprăviți pentru a perora cu cine este însurat respectivul, cu cine stă la masă, ce a sâvârșit în biografia sa, ce citește, ce a spus, etc. sau despre orice.

Firește că pe poate discuta orice. Dar înlocuirea discuției despre ce susține în mod precis, expresis verbis, cineva cu perorația despre persoană este un sofism care se învață în liceu, numit, pentru cine vrea să cunoască, „argumentum ad hominem". Cel mai prolific logician al discursului public (Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, 1995) a studiat cuprinzător acest sofism și a spus lucrurilor pe nume: înlocuirea este doar o eroare prin care se vrea să se „distragă atenția" (p. 218) de la problema pusă în discuție, la orice altceva, fie și cu falsuri. O eroare care nu duce niciodată la lămurirea lucrurilor, doar că, prin bruiaj, oamenii sunt împiedicați să se adreseze altor oameni!

Unul dintre cele mai penibile metehne, care s-a întărit sub regimul securist din ultimii ani, este vorbitul „oficial" despre ce se crede că ar gândi în sinea lor oponenții. „Președintele" însuși o ia prin bălării și acuză că alții năzuiesc să guverneze. El nu știe că politica este, la propriu, competiție de oameni maturi pentru a ajunge la decizii, că orice om este liber și are drepturi. Și că fiecare are dreptul să gândească și să vorbească, încât și un condamnat trebuie ascultat, ca, de altfel, și un cerșetor. Contează adevărul pe care îl rostește omul, nu că este în zdrențe sau în lanțuri sau nu place cuiva.

Și mai grav este, însă, altceva. Nu poți intra în cugetul unui om fără să recurgi la raționamentul prin analogie - prin analogie cu tine însuți. Nu este posibil altfel! „Președintele" face analogia închipuind-și că toți înțeleg politica drept administrare de măciuci, conform înțelegerii sale mărunte, ce amintește de distincția între „amic" și „inamic", lansată tocmai de Carl Schmitt.

Se știe că trilemă este situația de gândire când sunt trei alternative, dar fiecare duce la infirmare (la același rezultat, altfel spus). Aici am în vedere trilema statului de drept - așa cum este el înțeles de guvernanți.

Trec peste eroarea vaguității („vagueness", în manualele englezești) inclusă în declarații frecvente privind statul de drept, de genul „eu apăr statul de drept". Orice cetățean lucid se poate întreba: care stat de drept? Unde? Când? În ce se vede apărarea? Trec peste alte erori din declarații.

Statul de drept, așa cum este înțeles și practicat de guvernanții de azi, are în față trei alternative. Prima este să se ia în brațe pe sine trecând sub tăcere, cum se face astăzi, că, de pildă, judecătorii, chiar în numele independenței justiției, condamnă sau disculpă politic, că procurorii vor să facă legi, iar toți sunt sub controlul unor persoane, mai mult decât al Constituției. A doua alternativă este să se accepte propria relativizare, echivalentă cu trecerea statului în subordinea unui decident, care decide după nivelul lui, fără să mai existe legitimare și legalitate. Cum s-a văzut și în timpul pandemiei, adepți ai relativizării există. A treia alternativă este aceea ca statul de drept să intre în democratizare și să treacă în stat de drept democratic, care, de altfel, este și prevăzut în constituțiile europene. Concluzia simplă este că fiecare dintre aceste alternative pulverizează pretenția de stat de drept, așa cum acesta este înțeles sub privirile noastre.

Sunt și numeroase confuzii în acțiunile decidenților actuali. Acestea impun cetățenilor costuri mari, după ce desfigurează viața societății.

Se face, de pildă, confuzia între libertate și cunoaștere, ca și cum din faptul că suntem liberi rezultă că oricine nimerește la decizii cunoaște lucrurile de care se ocupă. Vasta confuzie a valorilor din România actuală este efectul.

Se face copios confuzia între liberalism și orice politică. Deocamdată, „partidul de suflet" și „guvernul meu" - cum se poate arăta pe lista măsurilor lor - au contribuit la un stat securist, care, mai nou, capătă prelungire într-un stat polițienesc. „Președinția africană" a României actuale nu a dus la altceva.

Este, mai departe, confuzia între succesiune și ameliorare. Faptul că vii după cineva, nu înseamnă că ești mai bun, chiar dacă îi însușești pe șest realizările, mari sau mici. Iar sfatul lui Hjalmar Schacht - „să nu recunoști nimic rivalilor" - duce, cum se vede, doar la o jalnică confuzie între păruială și adevăr și tot în impas, dacă nu la catastrofă.

Confuzie se face apoi între oportunism și rezolvare. Faptul că se mimează ce zic niște „europeni" care evident nu au de a face cu proiectul european sau îl trădează (de pildă, Brexitul sau reacția întârziată a UE la pandemie li se datorează!), nu înseamnă ceva bun pentru România. Pentru țara noastră europenizarea este soluția - dar europenizarea făcută pe tradițiile democratice, pe care un Delors, un Prodi, un Helmuth Schmidt sau Kohl au reprezentat-o. Nu duce decât în altă fundătură reactivarea de azi, de la Carpați, a unor extremisme ale anilor treizeci, ce, har Domnului, nu contează la propriu nici în Germania, nici în Franța, nici în Italia, nici în celelalte țări.

Peste toate, un adevăr de demult se impune. Cu persoane nepregătite la decizii, nu iese nimic. Poți să le dai „guvernul meu" pe decenii, căci nu sunt minți din care să iasă ceva bun pentru o țară.

Așa stând lucrurile, Urmuz, cu ironizarea acidă a aberațiilor ce se petrec când, într-un stat, decidenții frizează iraționalul, redevine actual. Să ne amintim, de exemplu, romanul de opt pagini Pâlnia și Stamate. Imaginile sunt precum „oameni care coboară nu pe scări, ci din maimuță", „o masă fără picioare bazată pe calcule și probabilități", „pereții sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați cu compasul, pentru a nu scădea din întâmplare". Poți interpreta imaginile literar și neliterar, cum dorești. Dar nu cumva s-a ajuns la entități fără suport, bazate doar pe calcule meschine, la inși care descind nu din ierarhia firească a vieții, ci, prin mutații întâmplătoare, din „primate", la vopsirea pereților ca să mai dureze șandramaua acestora?

Andrei Marga