Geneza monstrului neomarxist. Legile fără oameni ale domnului Bolojan

Ceea ce trăim astăzi nu e doar o criză politică sau economică. Este o mutație mai adâncă, aproape invizibilă: dispariția omului din gândirea legii. Nu a omului abstract, invocat în discursuri, ci a omului concret - cu limite, cu eșecuri, cu oboseală, cu viață trăită prost, de cele mai multe ori. Legile scuipate printre dinți de malignul conglomerat Bolojan & USR - (cu concursul grețoasei lașități a UDMR și PSD) - nu mai sunt dure sau nedrepte în sens clasic. Ele sunt lipsite de om.

Nu e vorba de faptul că sunt clar, rele. Problema este că ele nu mai știu ce este binele. Nu mai pornesc de la fragilitate, de la neputință, sau de la existența reală. Nu mai conțin nici măcar ipocrizia compasiunii. Sunt redactate într-un limbaj steril, tehnic, contabil, ca și cum ar administra nu oameni, ci obiecte cu randament scăzut.

În aceste legi, omul apare doar sub formă de cost, risc, procent, categorie, problemă de optimizat. Copiii devin impact bugetar. Mamele - ineficiențe de sistem. Bolnavii - consumatori de resurse. Săracii - presiune fiscală. Limbajul e impecabil. Tocmai de aceea e monstruos.

În alte epoci, puterea avea măcar rușinea ipocriziei. Își cerea scuze înainte să lovească. Spunea că doare, că e temporar, că e o necesitate tragică. Astăzi nu mai există nici acest teatru moral. Administrarea a înlocuit responsabilitatea. Legea nu mai spune „facem asta cu regret", ci „nu există alternativă". Iar acolo unde nu există alternativă, nu mai există nici vină.

Ordinul emis aduce o schimbare importantă pentru pensionari. Florin Manole a explicat pas cu pas ce a modificat CNPP

Schimbare majoră pentru semnele de aer în 2026. Ce se modifică în viața lor

În forma lui originară, monstrul nu intră în lume urlând. Intră liniștit, aproape decent, exact cum a apărut neomarxistul domn Bolojan. Nu cere sânge, ci ordine. Nu invocă ura, ci necesitatea. El nu se naște dintr-o explozie de pasiuni, ci dintr-o oboseală lentă a conștiinței, dintr-un proces de subțiere a realului până când "celălalt" încetează să mai fie prezent. Când se întâmplă asta, nu mai e nimic de oprit.

Omul nu devine monstru pentru că iubește răul, ci pentru că ajunge să nu mai vadă nimic în afara propriei coerențe. La început, "ceilalți" se estompează. Nu dispar brusc, ci se transformă în siluete funcționale: categorie, masă, caz, obstacol, resursă. Acolo unde fusese o respirație, o fragilitate, o posibilă durere, apare o noțiune. Iar noțiunile nu cer milă. Ele cer administrare.

Aici se produce prima violență reală, deși nu lasă urme vizibile. Este violența abstractizării. Acel moment în care omul încetează să mai fie expus privirii celuilalt. Pentru că a vedea înseamnă a fi atins, iar a fi atins înseamnă a putea fi oprit. Monstrul învață devreme să se protejeze de această atingere.

De aceea, el nu spune niciodată că face rău. Spune că aplică o logică. Că răspunde unei situații. Că respectă o necesitate. În acest punct, nu mai acționează ca subiect, ci ca instrument. Conștiința, cu ezitările ei, este înlocuită de o coerență rece. Iar coerența, odată absolutizată, nu mai admite întrebări. Ea cere doar continuitate.

Hannah Arendt a numit această stare "banalitatea răului", dar banalitatea nu înseamnă lipsă de gravitate, ci lipsă de adâncime. Răul devine eficient tocmai pentru că nu mai simte nevoia să se justifice în fața unei conștiințe vii. El se mișcă administrativ, repetitiv, fără tresărire. Repetiția face restul. Prima nedreptate tulbură. A doua, irită. A cincea nu mai înseamnă nimic. Nu pentru că ar fi mai mică, ci pentru că organul care ar fi trebuit să o simtă s-a atrofiat. Monstrul nu este intens. Este plat. El nu arde, ci funcționează. Și tocmai această platitudine îl face greu de recunoscut.

La un moment dat, apare o fisură. O senzație vagă de gol, de disonanță. Dar monstrul neomarxist nu o poate suporta. În loc să o transforme în vină, o proiectează. "Ceilalți" devin explicația: prea slabi, prea ignoranți, prea numeroși, prea nepotriviți. Resentimentul ia locul responsabilității. În acel moment, "celălalt" nu mai este semen, ci pretext. Puterea nu face decât să confirme această mutație. Nu este nevoie de forță absolută. E suficient ca întrebarea „am voie?" să fi dispărut. Când rămâne doar „pot?", monstrul este deja format. Limita nu mai vine din interior, iar exteriorul, de cele mai multe ori, nu face decât să aplaude sau să tacă.

Ultima barieră care cade nu este empatia, ci rușinea. Rușinea presupune existența unui martor, real sau imaginar, prin ochii căruia omul se vede pe el însuși. Când acest "martor" dispare, monstrul nu mai are nimic de apărat în sine. Nu mai există privire, deci nu mai există interdicție. Emmanuel Levinas a spus că fața celuilalt este originea eticii. Când fața dispare și rămâne doar suprafața, etica se dizolvă fără zgomot. Monstrul neomarxist nu mai întâlnește oameni, ci ecrane netede pe care proiectează propria necesitate. Aș putea paria că pe noptierele lui Bolojan, Nicușor Dan și toată gașca incompetenților neomarxiști stau cărțile lui Levinas...

Când Emmanuel Levinas vorbește despre fața celuilalt, nu o face ca despre o metaforă lirică, ci ca despre locul unde filosofia se rupe de sine. Ideea apare pentru prima dată în forma ei dură în "Totalité et Infini", scrisă după război, ca o reacție la eșecul gândirii occidentale de a împiedica exterminarea. Acolo, Levinas spune că relația cu celălalt nu este una de cunoaștere, ci de expunere, și că etica nu derivă din ontologie, ci o precede.

Mai târziu, în "Autrement qu'être ou au-delà de l'essence", ideea devine mai radicală, mai greu de pătruns, mai austeră. Aici, fața nu mai este doar întâlnire, ci o rană deschisă în subiect. Responsabilitatea nu mai este o alegere, ci o povară anterioară oricărei voințe. "Sunt responsabil înainte de a fi liber. Nu pentru că am decis, ci pentru că celălalt există".

Într-o formă mai limpede, aproape confesivă, Levinas revine asupra aceleiași idei în "Éthique et infini", unde spune direct că fața "celuilalt" nu oferă doar "informații", ci interzice crima. Nu printr-o lege scrisă, ci prin simpla ei vulnerabilitate. Toate aceste cărți spun, în fond, același lucru, din ce în ce mai apăsat: etica nu începe cu reguli, nici cu valori, nici cu educația, ci cu întâlnirea... Cu acel moment incomod în care nu mai poți să te ascunzi în spatele unui sistem, pentru că cineva, viu și expus, este acolo.

De aceea, atunci când fața omului dispare - absorbită de concepte, statistici, roluri, ideologii venite de la Marx și Soros - nu mai rămâne nimic care să te oprească. Iar neomarxistul de tip Nicușor Dan și Bolojan, nu devine monstru pentru că ar fi prea pasional, ci pentru că a reușit să trăiască fără întâlniri cu "celălalt", cu necăjitul asupra căruia scuipă legi.

Astfel, monstruozitatea nu este un exces, ci o lipsă. Lipsa rușinii, lipsa limitei, lipsa prezenței celuilalt. De aceea, monstrul "soros-marx- USR" , întruchipat de domnul Bolojan, nu urlă și nu se exhibă. Este calm, coerent, încruntat, sigur de sine. Nu se simte vinovat și nu se simte rău. Se simte îndreptățit. De aceea nu răspunde întrebărilor decât în studiouri radio, la emisiuni aranjate. Și tocmai în această liniște justificată, în această funcționare fără martori, se află adevărata lui oroare.

Cinismul monstrului neomarxist nu e agresiv. Nu urlă. Nu amenință. Ignoră. Este un cinism administrativ, rece, perfect legal. Nu spune: „nu ne pasă de tine". Spune: „tu nici nu exiști ca subiect moral". Suferința nu e negată - e pur și simplu irelevantă pentru el. Aceasta este noua formă de violență: nu te lovește, nu te condamnă, nu te exclude oficial. Te scoate din calcul. Omul real, cu biografie și limite, devine un element perturbator într-un sistem care funcționează mai bine fără el. Prea imprevizibil. Prea lent. Prea viu.

De aici vine senzația de gol, de nerușinare calmă, de indecență. Nu pentru că legile ar fi crude, ci pentru că sunt scrise ca și cum durerea ar fi o eroare de sistem, nu un semn moral. Când statul nu mai recunoaște omul ca ființă morală, nu mai există responsabilitate - doar procedură. Poate de aceea nu apare revolta. Revolta presupune încă recunoaștere. Presupune să ți se spună: știu că exiști și te nedreptățesc. Aici nu ți se mai spune nimic. Ești deja redus la tăcere prin limbaj.

Trăim într-o epocă în care nu ni se cere să fim fericiți și nici măcar obedienți. Ni se cere doar să fim ascultători. Adaptabili. Tăcuți. Să nu încurcăm fluxurile. Să nu avem biografii prea complicate. Să nu fim prea vii. Legile acestea nu sunt un accident. Ele sunt expresia unei antropologii greșite. Sunt scrise pentru un om fără memorie, fără limite, fără suferință, fără demnitate. Un om perfect adaptabil. Orice om real, prin definiție, nu se potrivește.

Adevărata întrebare nu este de ce sunt aceste legi atât de lipsite de umanitate. Fiindcă ele sunt doar oneste cu epoca lor, o epocă dominată de neomarxismul sorosist, care distruge calm, Europa. O epocă în care omul însuși a acceptat, treptat, să fie redus la funcție, la utilitate, la performanță măsurabilă. Legile nu fac decât să formalizeze o renunțare deja consumată: renunțarea la ideea că viața umană are o valoare care nu poate fi optimizată, calculată sau amânată.

De aceea indignarea nu mai izbucnește. Pentru că ar presupune încă o credință: aceea că cineva, undeva, ar trebui să țină cont de noi. Dar când sistemul nu mai promite grijă, ci doar funcționare,prin jupuire, în cazul României. Și atunci, revolta devine anacronică. Aproape indecentă. Rămâne însă scrisul onest, presa, atîta câtă a mai rămas, literatura. Nu ca soluție, ci ca ultim spațiu în care omul mai poate apărea întreg, neoptimizat, inutil din punct de vedere administrativ - dar real. Atât timp cât mai putem numi această absență, ea nu e totală. Atât timp cât mai putem scrie despre legile fără om, omul nu a dispărut complet din lume.

Octavian Hoandră