Frica de a spune ce gândești

E ceva apăsător în aer. Începe sa miroasă cam ca în anii 80. Frica de a mai spune ce gândești. Doar ca acum e pe bani. (mesajul unui prieten primit pe whatsapp).

Procedez, de multe ori după sfaturile lui Frances Bacon: "Scrieți gândurile momentului. Cele care vin necăutate sunt de obicei cele mai valoroase." Nu știu dacă gândurile mele prețuiesc ceva și, mai ales, dacă valorează mai mult decât doi bani găuriți, însă m-am obișnuit, încă de pe vremea tristă a lui Ceaușescu, să gândesc scriind.

Când am primit pe whatsapp mesajul prietenului meu (unul dintre cei mai buni analiști economici și nu numai!), mă gândeam, deja la ceva. La teatrul penibil jucat de "oameni de stat", în legătură cu "decizia listei comune", care s-ar fi născut, - vezi Doamne -, din dorința de a ne feri, pe noi, românii, de pericolul "extremismului"...

Am reușit, ca țară să nu pățim nimic pe timpurile PRM și ale lui Vadim Tudor (personaj cu adevărat de luat în seamă fiind un munte de cultură!), cel care sugera că ar trebui împușcați pe stadioane trădătorii României, și am ajuns în situația ca unirea PSD cu PNL să fie singura soluție pentru a rezista pericolului reprezentat de doi agramați - Șoșacă &Simion și de partidele lor... Măi, să fie!...

Gândul meu era unul întrebător: de ce ne e frică să recunoaștem că mizeria alăturării celor două partide, PSD și PNL este rodul fricii? De ce ne e frică să spunem ceeace se vede de la o poștă?

Anume că în toate capitalele importante ale Uniunii Europene sunt proteste, și că birocrații și poiticienii îmbuibați ai Comisiei Europene se tem că, odată cu instalarea viitorului parlament, construcția actuală birocratică va fi dată peste cap, și că starea de spirit a europenilor este tot mai vizibilă? Că este necesară o schimbare de paradigmă și, mai ales că Uniunea Europeană nu trebuie părăsită, ci trebuie schimbată.

Dar frica de a rosti aceste gânduri e mare. E, în schimb, de ales, tăcerea, sau susținerea temelor "oficiale". Alegere care e, pe deasupra și bine plătită.

Ce mă miră cel mai mult, însă, este lipsa oricărei discuții în piața publică a ideilor, despre ce rol mai au cei care gândesc scriind - și desigur sunt mulți -, acea "intelligentsia", în ceeace numim azi oameni în stare de a desface foile de ceapă ale politicii. Adică totalitatea intelectualilor cărora Dumnezeu le-a dat capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a despărți adevărul de minciună.

Ceeace este cel mai uluitor este faptul că s-a șters, parcă din conștiința publică a rolului și mai ales al imensei responsabilități a celor care au ales profesia de scriitor. Se credea, pe vremuri, că deși nu pentru faptul că ar fi mai valoroși decât alți intelectuali, ci pentru că ei lucrează direct cu viețile și dramele oamenilor, fiindcă sunt mai aproape de ei, prin însăși natura muncii lor, ei sunt cei aleși să reflecte în operele lor, în discursurile lor, adevărul pe care puterea politică îl escamotează.

Numai că scriitorii de azi, nu mai au, așa cum consideram noi altădată, datoria să îndemne la adevăr, să atragă atenția, să ne spună nouă, celorlalți, că suntem mințiți și că ei au înțeles, și că ne scriu, pentru că au datoria asta, de a ne pune la curent cu ceeace au înțeles ei.

Scopurile lor s-au modificat și au luat-o pe alt drum. Adularea puterii, lăudarea și justificarea minciunii sunt cele ce aduc scriitorilor aflați veșnic "sub vremi" putere, glorie și bani. Cred că fac rău: Dumnezeu, cel care le-a dat harul scrisului și cel al înțelegerii nu cred că-i va ierta. Dimpotrivă: cred că îi va considera mai vinovați, cu cât au înțeles mai mult...

Există "întâmplări" premonitorii. Mircea Eliade înainte cu câteva zile de a muri a intrepretat incendiul izbucnit parcă din senin în propria bibliotecă din locuința sa de la Chicago, ca un semn rău. Și a avut dreptate.

Tot ca un semn premonitoriu am interpretat și eu, următoarea știre:

Daniel I. Iancu, scriitor și cercetător științific la Muzeul Civilizației Dacice și Romane, se află în centrul unei dispute neobișnuite.

„Am fost reclamat de către vecini, la Asociația de proprietari, că am prea multe cărți... și s-ar putea prăbuși blocul din cauza cărților mele!", scrie Iancu pe Facebook.

Locuind la etajul patru al unui bloc de locuințe, pasiunea lui Iancu pentru literatură s-a manifestat printr-o bibliotecă ce se mândrește cu peste 15.000 de volume.

În 2022, Iancu a fost distins cu Medalia aniversară Centenarul Marii Uniri de către președintele României, Klaus Iohannis. Prestigioasa distincție a recunoscut contribuțiile semnificative ale lui Iancu la conservarea narațiunilor istorice și la promovarea unității naționale prin intermediul demersurilor sale literare.

Trecând peste cele câteva minute de șoc aferente citirii unei astfel de știri, am închis ochii și mi-am imaginat secvențe din "451 grade Fahrenheit"... Altă dată, 451º Fahrenheit al lui Ray Bradbury era un roman socotit ca aparținând genului Science fiction. Romanul prezintă o societate futuristă în care cărțile sunt interzise, iar pompierii au rolul de a găsi și arde cărțile, iar titlul provine de la temperatura la care arde hârtia - 451 grade Fahrenheit, echivalentul a 233 de grade Celsius.

Cred că ne aflăm la un pas de timpurile în care cele descrise de Bradbury se vor petrece aievea. Tare mi-e teamă că vom asista la "acțiunile" pompierilor "Comandantului Acțiunii" - Raed Arafat, în combinezoane, acțiuni de scotocire găsire, confiscare și ardere a cărților considerate de conducătorii noștri politici "subversive". O repetiție a fost în timpul Pandemiei, deci știm cine va fi însărcinat cu această acțiune și cam cum va arăta ea... Am convingerea asta, deoarece lumea, în ultimii 20 de ani a asistat cum "1984" - cartea lui George Orwell a devenit din lectură, manual de utilizare a funcțiilor de conducere, pentru politicieni...

Octavian Hoandră