Fabula dărilor romane

Pe vremea când vulturul Romei umbrea pământuri multe, într-o provincie îndepărtată trăia un popor harnic, dar istovit. Ogorul era lucrat din zori până-n noapte, viile erau pline, iar hambarele nu erau goale. Totuși, oamenii rămâneau flămânzi. În fiecare an, guvernatorul roman trimitea vameșii și perceptorii cu tăblițe de ceară și pungi de piele.

- „Nu cerem mult", spuneau ei. „Doar partea Romei."
Dar partea Romei creștea mereu. Se lua grâul „pentru armată", vinul „pentru cetate", banii „pentru drumuri" care nu ajungeau niciodată în sat. Când poporul întreba unde se duc toate, guvernatorul răspundea calm:
- „Pentru binele vostru și pentru măreția Imperiului."
Într-o zi, un bătrân țăran a adus un sac mic, aproape gol.
- „Atât mi-a rămas", a spus.
Perceptorul a cântărit sacul, a luat jumătate și a notat: „Plată completă".
- „Dar cu ce trăiesc?" a întrebat bătrânul.
- „Roma nu se ocupă de foame", a răspuns funcționarul. „Roma se ocupă de ordine."
Cu timpul, ogoarele au fost lăsate pârloagă. Nu din lene, ci din lipsă de rost. „De ce să semănăm", spuneau oamenii, „dacă alții seceră?" Iar când vistieria provinciei s-a golit, guvernatorul a scris la Roma:
- „Poporul e sărac și neproductiv."
Roma a răspuns scurt:
- „Atunci măriți taxele."

Morala: Un stat care stoarce poporul până la os nu devine mai bogat, ci mai gol. Când dările cresc fără măsură, nu bogăția dispare prima, ci speranța - iar după ea cade și puterea.

Alexandru Grumaz