Diversitate și perversitate

La mijlocul anilor 1990, am luptat (cu succes) pentru dezincriminarea homosexualității, respectiv a raporturilor sexuale între persoane de același sex. Era vorba despre abrogarea art. 200 din vechiul Cod penal.

În susținerea poziției mele nu am invocat "drepturile" LGTBQ, întrucât drepturile, în general, își au izvorul în lege, iar nu legea izvorăște din drepturi. Iată de ce aceia care invocă astăzi respectarea unor drepturi nelegiferate greșesc. Așa zisele drepturi la care ei se referă nu constituie un dat prestabilit, ci sunt totdeauna rezultatul unei negocieri între membrii societății; rezultat care depinde de concepția societății cu pricina asupra modului de organizare a conviețuirii membrilor săi, circumscrisă de viziunea lor morală asupra vieții, dar și de raporturile de putere dintre ei (luați individual și în grupuri organizate politicește).

Nu știu câtă putere au grupurile LGTBQ ca să obțină drepturile pe care și le doresc, dar este limpede că există puteri mult mai mari și mult mai tenebroase care le susțin spre a deveni dintr-o minoritate tolerată o minoritate dominantă.

La vremea respectivă, nu am avut în vedere să fac apel nici la argumentul respectului diversității. Acesta se aplică în cazul diferențierii între entități, opțiuni și comportamente situate în același sistem de referință. Vorbim despre diversitate, care este cu adevărat o bogăție, când interpretăm diferit valori comune și când alegem drumuri diferite spre a ajunge la aceleași țeluri. Vorbim despre diversitate când forma este diferă, dar fondul, în ceea ce are esențial, este asemenea.

Ceea ce am avut în vedere, când am pledat pentru modificarea legii noastre penale în sensul amintit, a fost toleranța, ca valoare caracteristică a unei societăți civilizate. Potrivit acesteia, nu am crezut și nici azi nu cred că trebuie să îi supunem la penitență pe unii care sunt altfel decât noi și vor să își ducă viața în conformitate cu identitatea lor psiho-fiziologică aflată în afara sistemului nostru de organizare a existenței, numai pentru că sunt altfel, în măsura în care nu amenință și nu agresează viața noastră, a celorlalți.

Alteritatea de esență trebuie și poate fi tolerată atât timp cât rămâne în intimitate, fără a fi agresivă și militantă, ostentativă și exihibiționistă, prozelitistă, dictatorială sau fundamentalistă.

De pe poziția câștigată în anii 1990 (când am făcut obiectul unor critici severe) și cu autoritatea morală aferentă ei, pot face astăzi public deosebirea între diversitate și perversitate.

Cea dintâi se manifestă ca pluralism afirmat pe baza și în cadrul a ceea ce este natural. Dreptul (ca știință, iar nu drepturile, ca produs al legii) trebuie să descopere legitățile naturii, traducându-le, apoi, în limbaj juridic și transpunându-le în legislație.

Cea din urmă, contestă natura lucrurilor și începe prin a cere punerea semnului egalității între ceea ce este natural și ceea ce este împotriva naturii, pentru a termina prin eliminarea totală a firescului și instaurarea dictaturii anormalității. Căci ordinea publică a normalului și cea a anormalului nu pot sta împreună, așa cum două săbii nu pot intra în aceeași teacă.

Naturalia non sunt turpia - spuneau romanii. Ceea ce este firesc nu este imoral. Per a contrario, ceea ce este nefiresc este imoral. Acesta este un criteriu simplu, clar, minimal și, de aceea, imbatabil pentru a distinge între ceea ce societatea poate admite ca fiind moral și ceea ce nu poate admite cu titlu de regulă a conviețuirii, întrucât este imoral. Trebuie să respectăm diversitatea, dar este imposibil să acceptăm pervertirea legilor naturii, altfel decât în limitele unei toleranțe marginale condiționate.

Pot respecta tot ceea ce este natural. Nu pot decât tolera ceea ce este împotriva naturii, iar asta numai în anumite condiții.

A ne opune menajului comun al unor persoane de același sex ar fi nepotrivit. Ar fi chiar discriminatoriu să facem din sexul celor care își gestionează în comun viața cotidiană privată un criteriu pentru a le refuza protecția în ordinea civilă. De aceea uniunea civilă a acestora poate și trebuie reglementată prin lege, ca un aspect specific al dreptului general la asociere.

A pune pe picior de egalitate familia întemeiată în scopul conservării speciei prin procreere sau care are, cel puțin, potențialul principial al procreării, cu alte tipuri de menaj comun este o absurditate dăunătoare.

Ceea ce vedem că se întâmplă astăzi este o răsturnare a raportului dintre firesc și nefiresc, corespunzător unei ciudate și vinovate răsturnări în raporturile de putere politică.

Aceasta nu înseamnă că partizanii nefirescului sunt mai numeroși sau mai potenți economic, cultural, militar etc decât ceilalți, pe care ar vrea să îi domine. Nu! Ei sunt doar arma perversă pe care o putere ocultă cu caracter global o folosește pentru a arunca omenirea într-o totală confuzie de percepții, concepte și valori, necesară în vederea desființării drepturilor individuale (politice, economice, sociale etc.), precum și a identităților și suveranităților naționale.

Ungaria, Polonia și alții au pornit lupta împotriva perversiunii globaliste, care și-a găsit sprijin politic în UE, prin abuzarea tratatelor. România se plasează de partea involuției globaliste (căci de progres nu poate fi vorba) către promiscuitatea absolută.

Europa socială pare abandonată. Despre coeziunea economică, socială și teritorială la nivelul uniunii, aproape că nu se mai vorbește, deși face parte dintre obligațiile asumate prin tratate. Pandemia Covid 19, dincolo de manipularea ei politică, a scos în evidență precaritatea infrastructurilor critice europene în domeniul sănătății. Apărarea Europei în fața provocărilor demo-culturale ale valurilor migratoare s-a dovedit un eșec total. Din UE pleacă creierele și capitalurile, în timp ce frontierele sale sunt luate cu asalt de purtătorii sărăciei și ai unor culturi străine ce nu au putut fi nici topite într-un creuzet cultural subsumat "visului european" (nimeni nu este capabil să îl definească pe acesta) nici integrate într-un multiculturalism civic apt a concilia diversitatea cu unitatea. UE asistă neputincioasă la proliferarea războaielor în chiar proximitatea granițelor sale și nu este în stare să facă nimic pentru securitatea geopolitică a cetățenilor săi. Aspirațiile, opțiunile și temerile europenilor nu mai interesează pe nimeni. UE plătește orchestra globală (desigur, din buzunarul statelor membre, adică al cetățenilor acestora), dar nu mai comandă muzica.

Și în asemenea condiții, oligarhia eurocrată nu găsește nimic mai bun de făcut decât să lege accesul membrilor la fondurile constituite chiar din banii lor, de adoptarea unor concepții și standarde așa zis comunitare care răstoarnă bazele unei civilizații milenare în numele unui progres constând în negarea firescului și exaltarea a tot ceea ce este împotriva naturii.

Lumea noastră, veche de câteva mii de ani, se sfârșește. Nu știu cât ne vom putea opune acestui destin. Nu avem voie însă să nu încercăm și să capitulăm fără luptă. Iar dacă vom mai aștepta mult, riscul este ca atunci vom dori și noi să protestăm, să nu mai fi rămas nimeni care să ne mai audă."

Adrian Severin