Despre moarte, ca politică globală!

V-am spus demult că lumea aia în care am trăit ultimii zeci de ani și pe care o știam a devenit veche. Și acum trage să moară. Dar lumea aia veche, înainte să moară, ne poate târî cu ea în groapă. La propriu! Pe noi și pe copiii noștri.

Nu vor mai conta vinovățiile. Cum nu vor mai conta bunele sau relele intenții. Nici justificările. Nici cauzele. Doar efectele! Și moartea va fi efectul. Mai contează acum că uitatul și aparent nesemnificativul incident istoric numit Kosovo se întoarce acum ca un bumerang în fața celor care atunci l-au provocat, sau doar au asistat pasivi la mârșăvia criminală ce s-a petrecut sub ochii noștri? Mai contează că am acceptat nătângi și nepăsători un militarism stupid, inutil și exacerbat în ultimii 10-15 ani când, într-o lume fără războaie mari și fără niciun pericol concret, ne pregăteam și ne înarmam ca pentru un iminent mare război în loc să rezolvăm problemele mari ale omenirii? Mai contează că am stat liniștiti și tâmpi privind la tv, ca la un joc pe consolă, cum erau alimentate mici și multe conflicte mai peste tot, cum cădeau „victime colaterale" milioane de oameni prin diferite colțuri ale lumii: din Irak în Afganistan, din Siria în Yemen. Erau prea departe morții ăia de noi. Atât de departe încât moartea era o chestiune abstractă, era despre numere, nu despre vieți, nu despre oameni care, indiferent de culoarea pielii și de credințele și obiceiurile lor, aveau și ei chipul aceluiași Creator, erau și ei purtători ai aceluiași suflu de viață. Dar ce conta atunci când noi, ăștia superiori doar pentru că nu ne-am născut acolo, molfăiam chipsuri uitându-ne la știrile din lume... din lumea aia prea departe de noi și care nu conta decât ca fapt divers.

Eh, uite că acum a început să conteze. Sau ar trebui să ne dăm seama cât contează. Ar trebui... Când spectrul morții rânjește de după gardul nostru, când la poarta noastră urlă goarnele apocalipsei, noi... noi continuăm să molfăim chipsuri privind la televizor cum se moare. Cum se moare pe câmpuri. Cum se moare în păduri. Cum se moare în case. Da, se moare, dar prin plasticul televizorului, moartea pare tot de plastic, așa, ca în jocurile video. Mor ăia... ce bine că mor ăia și mor mai puțini ăilalți... să moară mai mulți, să fie zdrobiți! Deși aproape, moartea pare tot abstractă și prea îndepărtată... e doar dincolo de gard! Vorba aia: cea mai ușoară moarte e moartea altuia! Dar moartea cheamă și mai multă moarte. Iar granițele nu sunt zăgazuri pentru moarte. Nu pentru moartea care ni se plănuiește cinic. Căci acum noi suntem pe cale să devenim niște numere, niște „victime colaterale" la care alții se vor uita molfăind chipsuri de pe canapele prin ecranele lor de plastic. Doar că moartea văzută de aproape nu e de plastic. E durere, e spaimă, e sânge și miasmă fetid-dulceagă. E sfârșitul. Sfârșitul ăla pe care riscăm să-l gustăm mulți și deodată.

Moartea începe să nu mai fie un faptul divers, știrea aia de două minute de la jurnalul tv sau din clipulețul de pe fb ce rulează în buclă... moartea asta riscă să ne fie propria moarte. Moartea cât se poate de reală și personală. Moartea personală, din punct revedere biblic, este efectul păcatului, al neascultării, al gustării din copacul dualității bine/rău. Și moartea colectivă despre care vă vorbesc acum este tot rodul păcatului: al păcatului trufiei demonice, al dorinței de putere absolută, de stăpânire globală și toate care vin cu acestea. Acestea sunt păcatele lor, al celor foarte puțini care se joacă chiar acum de-a dumnezeii. Dar și noi, ăștia mulți și tăcuți, și noi avem păcatele noastre: păcatul nepăsării, al indolenței criminale, al fricii, al pactizării tacite cu răul, al prostiei. Da, dacă vom muri, vom muri de proști și de fricoși...

A venit vremea să realizăm că prostia sau frica sunt cărări directe și bătucite către moarte. Și a venit vremea să părăsim aceste căi, să ieșim din indolența și convingerea idioată că „nu mi se poate întâmpla chiar mie"... A venit vremea să spunem toți NU MORȚII! Și să vorbim fără frică despre NEVOIA DE PACE! Pentru simplul fapt că vom spune PACE vom fi tratați ca „incorect-politici", vom fi acuzați cu toții că „pactizăm cu dușmanul", că „suntem goarnele inamicului". Căci da, PACEA în zilele astea este un concept incorect politic! Și da, acest război pentru câteva palme de pământ trebuie să se oprească înainte să devenim cu toții pământ!

E motivul pentru care cred că la manifestațiile de pe 2 Octombrie, în afară de problemele economice prin care trecem, probleme create tot de războiul de la gardul noastre, va trebui să cerem PACE! Cu pace și în pace vom răzbi și problemele economice. Și alea sociale, și alea politice... doar viață să mai avem! De aceea vă chem ca pe 2 Octombrie să ieșiți masiv în stradă îmbrăcați cu ceva alb, putând în mâini ceva alb, orice, o batistă, un steag alb, ba chiar și un cerșaf alb, și să strigați PACE! Hai să începem noi, din România, un val de proteste anti-război în toată Europa, poate chiar în toată lumea! Să punem la balcoane, în ferestre, pe mașini, peste tot, flamuri albe pe care să scrie PACE! E inutil? Nu știu, poate! Dar avem datoria să încercăm înainte să fie prea târziu! E toată lumea împotriva noastră? Ce contează? „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33). Pe 2 Octombrie vom spune și Pace!

Dan Chitic