Dedicatia data de George Arion lui Ion Iliescu

Eu și George Arion ne-am împrietenit încă din primul an de facultate și prieteni am rămas, până în ziua de azi. În perioada când abia o curtam pe Domniţa (colegă de facultate cu noi), l-am rugat pe George să se dea drept cerşetor la colţul Universităţii (de la intersecţia străzilor Academiei şi Edgar Quinet).

El s-a executat, deghizându-se și strâmbându-se ca o căzătură de om şi rugându-i pe trecători cu o voce lugubru-gâjâită:
- Fie-vă milă de un biet nenorocit, daţi-mi şi mie doi lei să-mi cumpăr o pâine.
Trecând cu Domniţa (care nu l-a recunoscut) pe acolo am scos magnanim din buzunarul de la piept două sute de lei (banii mei de cheltuială pentru o lună) şi i i-am dat. Planul meu era ca prin acest gest să o impresionez pe Domniţa, urmând ca ulterior George să-mi restituie banii. Rezultatul a fost un eşec lamentabil. Domniţa n-a apreciat generozitatea mea, socotind-o nesăbuinţă. Iar George nu mi-a mai dat banii înapoi (nici până în ziua de azi), pretinzând că i-a cîştigat în mod cinstit.
Mi-a mai şi dăruit, cinic, o broşură scrisă şi confecţionată de el, într-un singur exemplar, Cum să cerşim de V. Ţandură. Este drept că şi eu i-am compus atunci un poem, La mormântul lui Arion Pumnul, dar asta nu m-a consolat.
*
Au mai fost şi alte întâmplări, numeroase. Aflându-mă odată cu George şi cu două fete la o cabană, în munţi, m-am sculat într-o dimineaţă foarte devreme, când ceilalţi trei dormeau şi am scris cu litere mari, de peste doi metri, pe zăpada de pe un versant, „Arion prostul". Am muncit, ca să sap aceste cuvinte, ore întregi, folosindu-mă de o mică lopată de război germană. Am aşteptat apoi cu emoţie ca tovarăşii mei de călătorie să se trezească şi să-mi vadă opera. George a ieşit primul din cabană, căscând şi, într-o singură secundă, a dărâmat, cu o replică, ceea ce eu realizasem în câteva ore de muncă grea:
- Îţi mulţumesc că ne-ai semnat pe amândoi.
Dar mă opresc aici. Cert este că ne lega o prietenie foarte strânsă şi că, după terminarea facultăţii, când eu am ajuns cu Domniţa la o şcoală generală dintr-un sat din nordul Moldovei, la aproape cinci sute de kilometri de Bucureşti, mi-era dor de el. Nu exista însă nici o şansă să ne vedem. George rămăsese în Bucureşti, la Revista bibliotecilor, şi îmi închipuiam că treptat-treptat mă va uita, absorbit de noua lui viaţă. Iar eu, la rândul meu, eram prins, ca într-o capcană, în condiţia de profesor de ţară şi nu mă puteam duce la Bucureşti.
Iată însă că George s-a gândit să-mi facă o surpriză şi, la volanul maşinii recent primite în dar de la părinţi, conducând o zi întreagă, a venit să mă viziteze. Nu mă anunţase, n-ar fi fost în stilul lui. S-a nimerit ca tocmai atunci eu să mă aflu în curtea casei ţărăneşti (în care stăteam cu chirie, cu Domniţa) şi să tai lemne. Lemnele, de curând aduse din pădure şi debitate cu drujba, se aflau în curte, lângă poartă. Eu luam câte o bucată, o aşezam pe un butuc uriaş, şi, ridicând toporul deasupra capului, izbeam năpraznic şi o despicam dintr-o lovitură.
Momentul este de neuitat (păcat că nu a făcut nimeni atunci o fotografie). Am ridicat toporul, ţinându-l cu amândouă mâinile, deasupra capului, iar în clipa aceea pe poartă a intrat George. El s-a speriat groaznic, dar într-o secundă și-a venit în fire și m-a întrebat:
- Cu ce am greșit?
*
După cutremurul din 1977 am locuit câțiva ani într-o garsonieră de pe Calea Victoriei, ai cărei locatari o părăsiseră speriați de șubrezenia clădirii. Căsătorit de șapte ani, intrasem bine în rolul de soț. Într-o zi, ca ajutor al Domniței, care făcea curățenie generală, scuturam pe fereastră o pătură. Nu prea era frumos din partea mea, din pătură ieșea un nor de praf, care urma să se depună pe capetele trecătorilor, dar nu aveam altă soluție (nici aspirator încă nu ne cumpăraserăm). Deodată, chiar pe trotuarul de sub fereastra mea (aflată la etajul doi) și-a făcut apariția George Arion, însoțit de două blonde superbe. S-a bucurat văzându-mă și mi-a explicat, prin semne, că una din ele e pentru mine.
- Hai, vino cu noi!
George încă nu era căsătorit. Ducea de unul singur (nu chiar singur, după cum s-a văzut) viața boemă căreia îi fuseserăm amândoi devotați în facultate. Eu îmi iubeam foarte mult soția (sper că și ea va citi aceste rânduri), dar la chemarea lui George am simțit o nostalgie fără margini. Mintea îmi lucra rapid, căutând un pretext pentru a pleca urgent de acasă.
Aplecat astfel, peste pervaz, cu pătura în mâini, răvășit sufletește de amintirea anilor de studenție, m-am speriat groaznic când am auzit de undeva, din spate, vocea Domniței:
- Cu cine vorbești?
Atât de tare m-am speriat, încât am scăpat din mâini pătura, care a trecut în zbor planat peste Calea Victoriei și a aterizat la picioarele unei doamne în vârstă de pe celălalt trotuar.
Domnița a aplecat și ea capul peste pervaz, ca să vadă cu cine vorbesc. George a salutat-o cu căldură, prefăcându-se că nu e împreună cu cele două blonde, și a întrebat-o mieros:
- Pot să te ajut și eu cu ceva la curățenie?
*
George Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut vreodată. În timpul studenţiei noastre, la un seminar de socialism ştiinţific, la care se vorbea în mod repetat (în limba de lemn a propagandei comuniste) de „general" şi „particular", a propus un referat cu titlul „General şi particular în gândirea generalilor şi particularilor". Altădată, vizitând împreună cu mine Cimitirul Bellu şi ajungând în faţa cavoului lui Ion Barbu (cunoscut - explic asta pentru neiniţiaţi - ca autorul unor versuri greu de înţeles), mi-a spus: „Niciodată nu a fost Ion Barbu mai criptic!"
Şi eu am făcut cândva o remarcă ironică, în Parcul Herăstrău, având bustul lui Maxim Gorki în faţă: „Aici se va afla peste o sută de ani şi statuia ta: Maxim Gorki şi Minim Arion.".
Dar George m-a învins prin K.O. compunându-mi o epigramă:
„În viaţa lui terestră nu este taciturn,
Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,
El tuturora pare că-i tras ca prin inel.
O scurtă completare - inelul lui Saturn."
*
George Arion a călătorit, la un moment dat, în acelaşi avion cu Ion Iliescu (pe care îl critica nemilos în rubrica sa cu un titlu foarte inspirat, din Flacăra: Viaţa sub un preşedinte de regat). Acolo, în avion, la mii de metri înălţime, i-a dat lui Ion Iliescu o carte cu următoarea dedicaţie: „D-lui Ion Iliescu, în singura împrejurare în care n-aş striga pentru nimic în lume «Jos Iliescu!»"

Alex Stefanescu