Decăderea parlamentului

Au trecut mai bine de trei decenii de la evenimentele din 1989. Prima reactie a românilor, atunci, a fost să iasă in stradă. Nemultumirile principale, furia - as spune - vizau viata din perioada aceea, greutătile zilnice si lipsa libertătii.

Solutiile erau văzute diferit si erau strigate in stradă. Mineriadele, Piata Universitătii erau expresii ale „dezbaterii" din stradă. Alegerile din 20 mai 1990 au clarificat oarecum lucrurile iar ulterior, pe baza noii constitutii (adoptată in 1991) au avut loc noi alegeri, in 1992. A fost greu de format atunci un nou guvern, tinând seama de fragmentarea mandatelor. Pentru mine a fost un moment important pentru că a trebuit să aleg intre a continua ca ministru de externe (ceea ce mă tenta) sau să accept solicitarea colegilor din partid de a fi ales presedinte al Camerei deputatilor. In final, am acceptat solicitarea acelor colegi - ratiunile poate le voi povesti cu un alt prilej.

Parlamentul din 1992-1996 a fost primul parlament ales pe baza noii constitutii. Aproape totul trebuia reconstruit. Proceduri parlamentare, infrastructura de documentare, comisii, diplomatie parlamentara. Si aveam conditii improprii de lucru - in clădirea de la Patriarhie. Acolo functionase parlamentul interbelic (cu „sedinte de lucru" la Capsa) sau parlamentul post-belic, in sedinte sezoniere.

Impreună cu reprezentantii celorlalte partide, am decis să finalizăm lucrările la Casa poporului (lucrările reprezentau cam 60%) si să pregătim clădirea ca sediu al parlamentului (plus Curtea constitutională, Consiliu legislativ, etc). Timp de patru ani, am fost un fel de diriginte de santier. Rezultatul a fost că după alegerile din 1996 (pe care le-am pierdut), Camera deputatilor si-a inceput activitatea in noul sediu. Ulterior, in perioada in care am fost premier, acolo s-a mutat si Senatul.

Am avut sansa de a conduce o institutie parlamentară din care făceau parte personalităti politice si juristi de marcă. Sunt prea multi pentru a-i enumera. Dezbaterile generale erau fabuloase. Il voi mentiona pe Ioan Ratiu care a fost vicepresedinte al Camerei si cu care am mers in Marea Britanie pentru a intelege functionarea parlamentară. De acolo am preluat, spre exemplu, ideea de a realiza un Club al parlamentarilor (care a functionat o vreme). Am preluat idei pentru regulamentul de functionare a Camerei, procedura intrebărilor pentru guvern si multe altele. Am fost la Camera reprezentantilor din SUA, de unde am preluat sistemul general de documentare sau functionarea Departamentului de relatii externe.

Ideea de bază a fost aceea de duce dezbaterea din stradă in parlament. In esentă, asta inseamnă democratie reprezentativă. O vreme lucrul asta a functionat. Remarc cu tristete faptul că, in ultimii ani, dezbaterea se mută, adeseori, din parlament inapoi in strada iar conduita unor parlamentari a devenit penibilă, uneori chiar grobiană. Utilizarea unor expresii jignitoare, incapacitatea de a-l asculta pe cel care vorbeste la tribună, utilizarea agresivă a telefoanelor mobile pentru a filma in incintă, tăvălitul pe jos, zbierete, agresarea fizica a unor parlamentari/ministri in clădirea parlamentului au inceput să ducă la perderea respectului pentru parlament si pentru parlamentari. Probabil că unii parlamentari incearcă să ofere circ dacă nu pot oferi solutii.

Sigur, unii consideră că o anumită tinută nu contează, că pot veni imbrăcati oricum. Le sugerez să urmărească transmisiile din parlamentul britanic pentru a vedea cum sunt imbrăcati parlamentarii acolo. Sau să asculte modul de adresare intre acestia, de la tribună. Probabil că intr-o societate in care infractorii ii agresează pe politisti pe stradă, in care violenta domestica atinge cote tot mai inalte, in care elevii si elevele se bat in parte este greu să vorbim despre o „Românie educată". Iar pretul pe care il plătim (si il vom plăti si mai scump) va fi incapacitatea de a adopta decizii si legi bune, bazate pe dialog politic, responsabilitate si profesionalism.

Adrian Nastase