De ce nu ştim să scriem despre morţi?

Când citesc Financial Times, The Economist, The Wall Street Journal sau New York Times sunt fascinat de „obituary", adică ceea ce s-ar traduce la noi prin rubrica de necroloage.

Mi se par printre cele mai interesante articole, rivalizând cu analizele şi comentariile din cele mai cunoscute publicaţii de business din lume.

În aceste articole este descrisă viaţa unui om care s-a remarcat prin ceva, bun sau rău, articolele despre dictatori sunt fabuloase, a inventat ceva, a construit ceva, a creat o afacere, a influenţat viaţa socială sau scena politică, a scris cărţi, a condus sau a falimentat companii mari.

Aceste „obituaries" sunt scrise extraordinar, reuşind să rezume în 3.000 - 4.000 de semne (800 - 1.000 de cuvinte) de ce a fost important acel personaj şi ce a lăsat în urmă.

În iunie am citit, printre altele, despre cel care a venit cu conceptul de gândire laterală, Edward de Bono, care a murit la 88 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai interesante idei, care acum face parte din celebrul Dicţionar de la Oxford.

Aceste articole sunt scrise de jurnalişti, de cei care au cunoscut acele personaje sau le-au urmărit de-a lungul carierei lor şi câteodată chiar de prietenii personajului în cauză.

Pornind de la aceste exemple externe, mă întreb de ce noi, în România, nu putem scrie la fel, nu avem cultura de a vorbi despre un personaj sau altul, aşa, ca într-un articol.

Când cineva moare la noi, în special artiştii, toată lumea este invitată să comenteze evenimentul: „Este o pierdere extraordinară pentru cultura noastră, pentru cinematografia noastră, pentru scena noastră, pentru politica noastră - nu-i nicio pierdere, pentru sportul nostru etc". Eu nu ştiu de ce este o pierdere, pentru că pierderea ar fi ceva la viitor, pentru că în cele mai multe din cazuri, personajele respective au 80-90 de ani, mor de bătrâneţe sau de o boală. Şi, oricum, în ultimii ani din viaţă nu mai puteau să-şi aducă nicio contribuţie.

Se scrie prea puţin despre personajul respectiv, ce a făcut el, de ce a fost important, cum l-au văzut prietenii sau cei care l-au cunoscut. Până la urmă ce poţi să spui despre el, dincolo de un anunţ la rubrica Decese?

În cultură, în sport, mai este cum mai este, dar în economie, în business, este o pagină goală din punct de vedere al necroloagelor, al ferparelor.

În afară de „Sincere Condoleanţe, o pierdere importantă", nu mai avem nimic, este un delete total al vieţii, istoriei, activităţii personajului.

Am pornit acest articol amintindu-mi despre moartea lui Fathi Taher, un celebru personaj din capitalismul românesc după anii '90. El a fost influent în primul deceniu, fiind un personaj cu legături în lumea politică şi economică, care, într-un fel sau altul, a contribuit la crearea capitalismului după comunism.

El a adus celebrul brand hotelier Mariott în România, sau cel puţin aşa a fost etichetat.

Am vorbit cu el la telefon o singură dată, când a fost implicat în preluarea Electroputere Craiova, o licitaţie, o privatizare controversată. Şi când mi-a explicat cum vrea să facă locomotive la Craiova şi să le vândă în Orient.

Bineînţeles că totul a devenit apoi o afacere imobiliară.

Dar m-aş fi aşteptat ca Nicolae Badea, George Copos, chiar Viorel Hrebenciuc şi cei care l-au cunoscut, să aibă ceva de spus, de scris, despre el. Nu poţi să ceri generaţiilor actuale de ziarişti, internauţi, agregatori, cum li se spune, să scrie altfel decât ce mai găsesc pe internet, preluând de la alţii, că a fost investitor la Rapid şi că a murit de diabet.

Taher a fost mult mai mult decât atât, dar se duce în istoria capitalismului românesc aşa cum îl dă Google.

România a reuşit să-şi dezvolte capitalismul, aşa cum este el, dar acum mai trebuie să adauge şi o cultură a acestei istorii formată din personaje, branduri, companii, idei, creşteri spectaculoase sau prăbuşiri neaşteptate.

Şi, bineînţeles, trebuie să învăţăm să scriem necroloage, mai mult decât Sincere Condoleanţe sau zicerile din Cimitirul Vesel de la Săpânţa.

Cristian Hostiuc