Dîncu a încasat sau a dat?!

Ascult opinii divergente din această perspectivă. Cum că Vasile Dîncu ar fi fost împins la demisie de un fel de clește Ciolacu-Iohannis, căruia, în cele din urmă, i s-a alăturat și Ciucă. Și că, din această perspectivă, ex-ministrul Apărării este o victimă și atâta tot. Există însă și o perspectivă diametral opusă, susținută și ea de câteva argumente solide. Cel care ar fi dat lovitura, avându-l drept țintă pe președinte, în calitatea acestuia de comandant suprem, este Vasile Dîncu. Locatarul de la Cotroceni fiind încasatorul. Iar castanele din foc urmând să le scoată, cum or putea, șefii PSD și PNL.

Ce constatăm astăzi, de Ziua Armatei Române? Că la portofoliul Apărării s-a schimbat cam un ministru pe an. Cei mai mulți, sub mandatele lui Klaus Iohannis. Judecând lucrurile la rece, aceasta este o mare vulnerabilitate și, în câteva cuvinte, voi explica de ce. Cele mai dificile negocieri și, în același timp, cele mai costisitoare și sub aspectul consumului nervos, abilității și inteligenței investite, dar fără doar și poate și sub aspect financiar, sunt cele vizând înzestrarea forțelor armate. În România, care, din această perspectivă, după ce și-a pierdut cea de-a opta industrie de apărare din lume, după ce ani de zile a fost minimalizată de către guvernele succesive importanța armatei și a capacității sale de a asigura la nevoie apărarea statului, această temă a înzestrării devine uneori de-a dreptul explozivă. Și nu numai extrem de presantă. Bugetele au crescut și este bine că s-a întâmplat așa, dar o provocare de prim ordin este răspunsul corect la întrebarea cum sunt ele utilizate. Atâta timp cât înzestrarea armatei a fost dusă la sapă de lemn, la pachet cu pregătirea și echiparea militarilor, remedierea acestei situații, cu atât mai mult în vremuri de război, reprezintă o necesitate stringentă. Dar cum modernizăm Armata Română? Pe ce dăm banii? Care sunt prioritățile? Cum împăcăm aceste priorități cu sistemul de alianțe din care facem parte, astfel încât echipamentele achiziționate să fie compatibile cu cele ale partenerilor? Ei bine, din această perspectivă, presiunile în plan intern și extern sunt uriașe, iar interesele sunt deseori divergente. În ciuda interesului național.

Având de-a face cu un domeniu specific, este cât se poate de firesc ca la butoane, în spatele oamenilor politici, să fie aliniate grupuri de interese, dintre care unele sunt legitime, iar altele sunt ilegitime. Să fim bine înțeleși. Nu prea vedem, chiar dacă privim cu lupa, civili în afacerile cu armament. De regulă, actorii principali, dacă nu chiar toți, sunt într-un fel sau altul reprezentanți ai instituțiilor de forță. Activi și rezerviști. Toți aceștia sunt într-o competiție acerbă pentru a atrage fonduri guvernamentale și a obține contracte cu marje cât mai mare de profit. Aceasta în ceea ce privește factorul intern. În plan extern, presiunile puse asupra oricărui stat care urmează să facă achiziții de la cei câțiva mari producători din lume sunt uriașe și extrem de sofisticate. Implicând, nu de puține ori, intervenția, chiar și brutală, a guvernelor. În toată această vânzoleală, în care ținta o reprezintă zeci de miliarde de euro, este evident că și în plan intern și în plan extern se poartă războaie subterane, în care sunt din plin utilizate ca instrumente dezinformarea, manipularea și compromiterea concurenței.

România este prinsă din plin în acest joc. Și tocmai de aceea, la vârful sistemului de apărare trebuie să existe fermitate, unitate, continuitate, competență, inteligență și, mai ales, devotament față de țară și patriotism. Haideți să facem un efort minim și să încercăm să aplicăm modelul schițat mai sus asupra realităților din România și să vedem în ce măsură există sau nu o suprapunere.

Fiind mai mult sau mai puțin apropiat de unii dintre demnitarii care au deținut de-a lungul timpului portfoliul Apărării, pot să afirm că seismele care au cutremurat frecvent vârfurile acestui minister au avut de cele mai multe ori originea în ceea ce în argou se numește „bătălia pentru cașcaval". Așa se face că a zburat din post cam un ministru pe an. Fiecare dintre aceștia, mai vrednic sau mai nevrednic, mai împins de la spate sau mai din proprie inițiativă, a organizat studii de fezabilitate, a studiat alternative, a acordat priorități pentru anumite tipuri de echipamente militare, a negociat cu diverși furnizori, a făcut față sau a cedat presiunii grupurilor de interese. Dar timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție fiecare ministru în parte le-a lăsat mână liberă adevăraților păpușari. Și, iată, ne întoarcem acum, pe acest fond, la uriașul scandal generat de demisia lui Vasile Dîncu. Acestuia i se pot cu certitudine reproșa multe, începând cu apartenența sa la faimosul grup de la Cluj, care rareori a acționat onorabil, și continuând cu dansul constant, dar, e adevărat, discret, pe care l-a executat de-a lungul anilor în epicentrul statului subteran, creat în principal de triou-ul Maior-Coldea-Kovesi și nășit de Traian Băsescu. Ceea ce nu i se poate însă niciodată reproșa lui Vasile Dîncu, dar tocmai au făcut-o adversarii săi, este lipsa capacității acestuia de a comunica. Dimpotrivă. Sociologul Vasile Dîncu este unul dintre cei mai abili și performanți comunicatori pe care i-a avut și îi are România. Personaj care și-a făcut mâna - și a fost doar începutul - sub Guvernul Năstase, când a condus departamentul informațiilor. Când Vasile Dîncu spune ieri că demisionează întrucât președintele, în calitate acestuia de comandant suprem, are o incapacitate de a comunica cu ministrul Apărării, această afirmație trebuie tradusă nu ca un simplu bobârnac dat locatarului de la Cotroceni, ci ca o adevărată nucleară. Ne aflăm în zona cea mai sensibilă a celui mai exploziv conflict militar de după cel de-al Doilea Război Mondial și, chiar cu o zi înainte de Ziua Armatei, un ministru al Apărării - și nu unul oarecare - demisionează sub un motiv care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri.

Nu ceea ce a spus Vasile Dîncu legat de demisia sa este relevant, ci mai ales ce nu a spus. Motivele pe care le are în vedere făcând respectiva afirmație legată de Klaus Iohannis, chiar dacă nu vor fi explicate niciodată până la capăt de Vasile Dîncu, acesta fiind genul unui demnitar care, în loc să tropăie, preferă să meargă mai ales în vârful picioarelor, vor fi cu certitudine cercetate, înțelese și documentate mai târziu. Dar atenție - asemenea explicații se vor circumscrie cu certitdine nu atât în zona comunicării, despre care s-a făcut nu numai vorbire, ci și tărăboi, ci în zona înzestrării. Ce contracte a avut în vedere sau chiar a negociat Vasile Dîncu și care, pentru președintele Klaus Iohannis, din varii motive, erau indezirabile? Când vor exista răspunsuri cât de cât clare la această întrebare, ne vom confrunta cu una dintre cele mai explozive provocări de siguranță națională. Cu una dintre cele mai grave vulnerabilități ale Armatei Române.

Sorin Rosca Stanescu