Cum ne-am învârtit în cerc. 1990-2024

Am votat la primele alegeri libere din 20 mai 1990. Au votat atunci aproape 15 milioane de români, un record care nu va mai fi atins vreodată.

Voiam neapărat să votez cu național-țărănistul Ion Rațiu. Mi-am făcut planul să mă duc la vot la ora 17.00, când se dădea la TVR "Sclava Isaura", unica telenovelă de la unica televiziune de pe atunci din România și străzile se goleau. Am fost inspirat, am stat doar vreo oră la coadă. Cei care au venit după mine, după ce s-a terminat "Sclava Isaura", au stat la coadă până noaptea târziu.
Lumea era foarte îndârjită atunci, dacă te declarai sustinatorul partidului advers oamenii o luau personal, erau în stare să sară la bătaie. Nu-și mai vorbeau frații între ei sau părinții cu copiii, din motive politice.

A câștigat zdrobitor Ion Iliescu, candidatul FSN, cu 85%. Eventualele fraude nu au influențat rezultatul. Un prieten care fusese reprezentatul PNL în biroul unei secții de votare din Ferentari, mi-a spus că atunci când au deschis urna după terminarea votării, aproape toate buletinele de vot erau ștampilate cu Ion Iliescu, cel puțin la secția lui nu fusese nicio fraudă.

Iliescu câștigase pentru că spunea ceea ce doreau românii să audă. Este un mit al opoziției că românii fuseseră dezinformați, adică proști. Românii au știut exact ce votează. Iliescu le promisese că nimic nu se va schimba, că toți își vor păstra statutul social, veniturile și locurile de muncă. Iliescu promitea practic un socialism cu pașapoarte, banane, țigări americane și divertisment la TV, adică ceea ce lipsise pe vremea lui Ceaușescu, iar în rest să fie ca înainte.

Victoria lui Iliescu a fost copleșitoare pentru că a irosit toate resursele statului pentru a cumpăra bunăvoința populației, gen reducerea prețului energiei de la 3 lei kWh la 1 leu kWh, acordarea de sporuri și majorări salariale tuturor categoriilor și așa mai departe. Totodată, Iliescu a recurs la intimidarea partidelor de opoziție inclusiv prin violență, a profitat de monopolul asupra TVR și a celei mai mari părți a presei.

Dar și dacă alegerile s-ar fi desfășurat în condiții egale, Iliescu tot ar fi câștigat, desigur nu cu 85%, poate cu 65%, dar tot el ar fi fost președinte. Aici este marea lui responsabilitate istorică. Toate convulsiile sociale și conflictele politice, inclusiv violente, care au avut la origine setea sa de putere. au fost gratuite. Iliescu ar fi detinut puterea și fără să facă toate acele nenorociri. Pentru țară a fost foarte rău. Atunci Vestul a făcut pe nedrept diferența între România presupus comunistă și Polonia și Ungaria, presuous reformatoare.

Ion Iliescu și-a înșelat cu bună știință alegătorii. Nu avea cum să asigure ce a promis. Dacă în mai românii au votat ușurați "un președinte pentru liniștea noastră", în septembrie 1990 s-a făcut liberalizarea prețurilor. Prețurile au explodat, cu vreo 300%, inflația a pulverizat economiile românilor și le-a redus drastic veniturile. Iliescu a reușit să câștige alegerile încă o dată, în 1992, profitând si de diletantismul opoziției, dar nici el nu mai era ce fusese. Pierduse jumătate din sprijinul popular în numai doi ani, de la 14,8 milioane voturi în 1990, la 7,4 milioane voturi în 1992.

Între timp se dezmembrase URSS în 1991 și regimul Iliescu, rămas fără stăpân, trecuse de partea americanilor și ambasadorul SUA la București Alfred Moses devenise un susținător și avocatul său. În guvern, secretarul general Viorel Hrebenciuc avea sarcina să rezolve problemele de pe lista americanilor, să se ocupe de relația cu ambasada. În 1996 opoziția a reușit în sfârșit să îl învingă nesperat pe Ion Iliescu, deși avea un candidat slab, pe Emil Constantinescu, mai care pierduse în 1992, în fața lui Iliescu.

Iliescu a pierdut pentru că a fost abandonat de muncitorii industriali, care atunci erau numeroși și care l-au votat pe Constantinescu, mai ales în marile orașe. Muncitorii au văzut că Iliescu și-a încălcat promisiunea de a păstra industria și locurile de muncă și și-au zis "hai să încercăm și cu ăștia", adică cu CDR și Emil Constantinescu.

CDR a reușit să facă reforme obligatorii, care au dat în final și roade, pentru ca în ultimul an de mandat, în anul 2000, a început creșterea economică oprită abia in anul 2008, de marea criză. Totodată, la summit-ul NATO din 1997 România a fost nominalizată să adere la următorul val și în 1999 a primit statutul de candidată și invitația de a deschide negocierile de aderare la UE.

Realizările CDR s-au făcut însă cu prețul unei tragedii umanitare, au lăsat 8 milioane de români sub pragul sărăciei. Această a fost de fapt cauza adevărată a finalei prezidențiale Iliescu - Vadim, nicidecum mașinațiile politice, dacă nu punem la socoteală trădarea președintelui în funcție, Emil Constantinescu, care a renunțat să mai candideze. Așadar, Iliescu a mai câștigat încă un mandat în anul 2000. Fostul bolșevic Ion Iliescu își începuse atunci campania electorală cu un editorial atlantist publicat în New York Times!

Creșterea economică a continuat constant în mandatul lui Iliescu, România a devenit membră NATO în 2004 și tot atunci a încheiat și negocierile de aderare la UE, tratatul de aderare urmând a fi semnat în anul 2005 și aderarea efectivă să se facă în 2007. În anul 2004 a apărut Băsescu, pe terenul viran rămas în urma lui Iliescu, dar mă opresc aici, pentru că povestea se lungește și oricum o știți și voi.

Cert este că în afara aparenței prosperități și a creșterii economice dintre 2000-2008, bazată mai mult pe o bula speculativă și imobiliare, parcă am fost mai tot timpul în criză. E cam prea mult, totuși. Fostul premier Ciorbea ne-a promitea în 1997 că vom vedea luminița de la capătul tunelului și am ajuns în 2024. Am putea spune că ne-am tot învârtit în cerc de 35 de ani Am fost martorul evenimentelor și în unele momente am fost participant. După părerea mea un singur lucru contează, restul sunt detalii. Important este să avem conducători care țin cu românii.

George Scarlat