Criza ucraineană, de la autoamăgirea eroică la acceptarea realității!

De foarte multe ori în istorie, ceea ce s-a văzut nu a fost realitatea și ceea ce a fost luat de veste bună a fost o veste rea sau invers. Tot mai multe întâmplări petrecute în legătură cu războiul din Ucraina confirmă aceste observații.

Nu cu mult timp în urmă, politologul american George Friedman scria că „Rusia a înțeles greșit subtilitatea americană." În schimb, „Statele Unite au înțeles amenințarea pe care o reprezintă Rusia la granița cu NATO - adică un nou Război Rece - și au înțeles Ucraina mai bine decât a înțeles-o Rusia. Așa că a trimis cantități masive de arme în Ucraina, a căror putere și sofisticare nu au putut fi egalate. Indirect, a lovit și a tot lovit." Astfel încât, se înțelege, America și aliații ei (NATO) au împiedicat Rusia să obțină capitularea Ucrainei printr-un război fulger, așa cum și-o planificase, obligând-o, totodată, să vadă că lumea este, totuși, unipolară.

Desigur, a te lupta cu rivalii prin intermediul idioților utili (în speță, ucraineni) poate fi calificat drept subtilitate. Dacă cineva nu a l-a înțeles pe celălalt acela nu este, însă, Rusia, mai puțin subtilă, ci SUA.

Respectiv SUA a crezut că își poate extinde influența politică și prezența militară până la granițele Rusiei, fără ca aceasta să reacționeze militar. Nu știu cât de surprinsă a fost Rusia de implicarea americană de partea Ucrainei în ceea ce la prima vedere se definește a fi un război ucraineano-rus, dar cu siguranță SUA trebuie să fi fost surprinsă nu doar de faptul că Moscova a ales să renunțe la superioritatea morală câștigată după eșecurile americane din Irak, Afganistan, Libia și Siria, lovind aparent prima, fără o provocare evidentă, ci și de împrejurarea că, departe de a face tot ce îi stătea în putere pentru a lichida afacerea cât mai repede, ea s-a mișcat cu „frâna de mână trasă", de parcă ar fi dorit o confruntare cât mai lungă.

De fapt totul era predictibil. Era clar că Rusia nu putea contempla la infinit instalarea NATO la porțile sale prin transformarea Ucrainei într-un membru de facto al alianței, simultan cu încurajarea naționalismului său tradițional exacerbat.

Apropo de naționalism, este o veche strategie geopolitică anglo-saxonă aceea de a descuraja patriotismul celor din tabăra proprie, în paralel cu încurajarea șovinismului celor din tabăra rivalilor săi. Așa se face că, spre exemplu, în timp ce aliatului euro-atlantic român i s-a cerut mereu să se lepede de „povara" identității naționale în raport cu NATO și UE, aliatul euro-rus ucrainean a fost încurajat și sprijinit să își apere identitatea până la moarte în raport cu Rusia.

Pe de altă parte, era predictibil că nici SUA nu va lăsa să îi scape din mână avanpostul ucrainean cucerit cu mare dificultate. După cum era de asemenea cunoscută „subtilitatea" americanilor de a se implica direct în luptă numai după ce vor fi luptat până la ultimul dintre aliații lor. Tot Friedman a relevat în studiile sale mai vechi această trăsătură a politicii americane.

Ceea ce cu adevărat SUA nu a înțeles ori, poate, a înțeles dar nu crezut a fost că Rusia (respectiv Președintele Putin) vorbea serios atunci când avertiza că Ucraina reprezintă o „linie roșie" care odată încălcată va declanșa procesul de dezmembrare a acesteia, inclusiv prin război. Nu am nici o îndoială asupra realității acestui avertisment întrucât el mi-a fost comunicat și mie de Președintele Putin personal, cât și de alți reprezentanți de rang înalt ai Rusiei. Iar dacă SUA a luat în serios atenționarea cu pricina, înseamnă că efortul instalării la Kiev a unei conduceri „pro-occidentale", urmat de înarmarea și instruirea militară a Ucrainei de către NATO au avut loc cu asumarea riscului de război, dacă nu cumva cu dorința provocării unui război.

De asemenea, administrațiilor americane le-a scăpat o altă subtilitate. Dacă Ucraina era atât de importantă pentru Rusia încât să o determine a declanșa un război, aceasta nu putea fi doar o evaluare relevantă în context regional. Nu era vorba doar despre controlul „vecinătății apropiate" și arhitectura de securitate de la frontiere, ci despre statutul internațional al Rusiei, relevant pentru însăși ordinea mondială în care Moscova urma să opereze.

Ori, poate că Washingtonului nu i-a scăpat această subtilitate și tocmai de aceea a ales să se confrunte cu Rusia în Ucraina, prin Ucraina și pentru Ucraina. Evident, dacă se poate, pe seama vieților de ucraineni.

Ceea ce ne poate face să credem că SUA a fost convinsă că jocul Rusiei în Ucraina are exclusiv o miză locală (regională) este presupunerea sa că Moscova mizase pe un război fulger. Cum după zece luni de la declanșarea intervenției militare ruse, luptele continuă, combatanții când avansând, când retrăgându-se, propaganda de război s-a grăbit să anunțe eșecul acestei strategii a blitzkrieg-ului. Eșec pus, fără îndoială, pe seama, sprijinului masiv dat de SUA și NATO armatei ucrainene. Iată că, fie și într-o confruntare dusă prin intermediari, America se dovedește a fi o putere mai mare decât Rusia (sic!).

Marea subtilitate este aceea că dacă nu poate câștiga în Ucraina războiul cu NATO, Rusia nu poate nici să îl piardă. Cei care nu vor înțelege asta și nu vor găsi soluții pentru ieșirea din acest impas, se vor pierde pe sine.

Cât despre Ucraina însăși, fără SUA pierde războiul, dar fără Rusia pierde pacea; iar pacea nu este doar absența războiului, după cum este zadarnic să câștigi războiul dacă nu poți câștiga pacea.

Contrar a ceea ce crede domnul Friedman, cu siguranță rezistența ucraineană nu a luat prin surprindere Kremlinul. Naționalismul ucrainean și curajul ucrainenilor în luptă, inclusiv animat de acest naționalism, este legendar în Rusia, unde este evaluat ca trecând înaintea celui polonez sau maghiar. Conducerea imperiului rus (țarist sau comunist) a avut mult de furcă pentru a-l domoli. Tocmai în acest scop a fost creată o Republică Sovietică Socialistă Ucraineană căreia apoi i s-au donat teritoriile altora. Tot de aceea s-a convenit cu puterile învingătoare din al Doilea Război Mondial ca acea republică să fie semnatară a Tratatului de pace de la Paris și apoi să fie membru al ONU distinct de URSS. Pe naționalismul ucrainean a mizat, însă, SUA când a susținut „revoluția portocalie" și „Euro-Maidanul".

Desigur, Ucraina și Rusia au vechi legături istorice, culturale, religioase, lingvistice și geo-economice, nu tocmai ușor de desfăcut. Aceasta nu înseamnă că națiunea rusă este aceeași cu națiunea ucraineană.

Înainte de 2014, conducerea Ucrainei a cerut Occidentului colectiv sprijin financiar pentru a acoperi costurile decuplării de economia rusă și ale racordării ei la piața occidentală. Aceasta în condițiile păstrării unui multi-vectorialism geopolitic care să îi permită a fi punte între lumea euro-atlantică și cea ruso-asiatică, iar nu avanpost al celei dintâi pe frontul cu cea din urmă. Orientarea strategică „pro-europeană" (pro-occidentală), ar fi urmat să fie asociată cu autonomia tactică de natură a salvgarda și valorifica legăturile tradiționale cu Rusia. Liderii de la Kiev de atunci știau că orice altă opțiune înseamnă război. Într-o discuție recentă, unul dintre aceștia mi-a reconfirmat că actuala tragedie prin care trece Ucraina era pe atât de predictibilă pe cât era de evitabilă.

Occidentul a refuzat să satisfacă această cerere, oferind, în schimb, războiul de azi, prefațat de lovitura de stat din 2014. Distanțării pașnice, prudente și parțiale de Rusia, i s-a preferat distanțarea violentă, riscantă și absolută în curs de derulare azi.

Acest context complex explică de ce Rusia a preferat un război mai lung, „războiul fulger" fiind doar un obiectiv creat în laboratoarele propagandei de război occidentale grăbită să raporteze „înfrângerea strategică a lui Putin". (Potrivit narativului euro-atlantic, Occidentul, mai unit ca niciodată, se luptă cu Putin, nu cu Rusia.)

Un război lung presupune costuri mari (financiare și strategice) pentru toate părțile implicate (direct sau indirect, explicit sau tacit). Cu cât aceste costuri sunt mai mari, cu atât pacea care va urma va pune în discuție nu numai granițele Ucrainei, ci ordinea mondială în ansamblul ei.

Din punctul de vedere rusesc, un război prea scurt nu ar fi devoalat duplicitatea SUA și oportunismul NATO, nu ar fi permis dedolarizarea economiei mondiale, nu ar fi permis punerea pe butuci a aliaților europeni ai Americii, nu ar fi oferit argumente și ocazii pentru consolidarea și extinderea BRICS sau a Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, nu ar fi pus India, Turcia și Arabia Saudită în situația de a face pariuri orientale pe mize mai mari decât mizele vechilor lor pariuri occidentale, nu ar fi adus China în situația de a cere sfidător Casei Albe să aleagă între parteneriatul cu ea, ceea ce echivalează cu renunțarea la unipolarism și abandonarea pax americana, și războiul cu ea. Chiar dacă ar câștiga o asemenea confruntare cu Rusia, pentru SUA ar fi o victorie à la Pyrrhus.

În același timp, un război lung era de natură să permită Rusiei abordarea luptei de o manieră atipică pentru tradițiile sale militare, respectiv cu reducerea pierderilor umane atât în rândurile propriei armate cât și în cele ale civililor taberei ucrainene. Moscova trebuia să lase timp „fraților ucraineni" pentru a se revolta împotriva conducerii tot mai autoritare de la Kiev, controlată de SUA, evitând totodată ca în sufletele populației afectate de ostilități să crească rusofobia.

SUA avea și ea nevoie, însă, de un război lung. Prelungirea războiului are darul de permite ruperea conexiunilor energetice dintre UE și Rusia, precum și racordarea aliaților europeni la sursele de gaz americane, aceasta însemnând dublarea dependenței UE de America în materie de securitate nucleară, cu cea a dependenței în materie de securitate energetică. De asemenea, numai un război lung poate aduce suficienți bani complexului militar-industrial și celui energetic american, de natură a permite ieșirea economiei americane din criza economică amorsată încă din 2008, și totodată poate determina migrația industriilor și investitorilor europeni, speriate de perspectiva de a suporta costurile unei alte conflagrații în Europa, către SUA. În fine, cu cât sfârșitul războiului este amânat, cu atât suferințele civililor ucraineni sunt mai mari și cu cât aceste suferințe sporesc cu atât se amplifică naționalismul ucrainean și ruso-fobia.

Pentru a câștiga un asemenea război Rusia trebuie să accepte întâietatea altor actori (în special China, India sau Turcia) în ordinea mondială, condamnându-se definitiv la statutul unei puteri regionale sau la cel al unei puteri globale de rang secund. Asta ar însemna că și în cazul Rusiei, victoria sa împotriva SUA ar fi tot una à la Pyrrhus.

În aceste condiții, oare nu va prefera Rusia o capitulare cu costuri geo-politice relativ mici, compensate printr-o nouă „mare coaliție anti-asiatică" cu SUA? Întrebare care poate fi pusă simetric și SUA: oare abandonarea Ucrainei nu ar fi un preț acceptabil pe care America l-ar plăti pentru o coaliție ruso-americană anti-chineză? Este greu de crezut că aceste întrebări nu se pun la Moscova și la Washington; mai ales acum când obiectivele războiului lung au fost, în mare, atinse, iar cei care vor mai mult s-ar putea să piardă totul. Atitudinea Președintelui Xi Jinping la Summitul G20 de la Bali a atras atenția în acest sens.

Recent, propaganda ucraineană și cea vest europeană au anunțat o mare victorie repurtată împotriva Rusiei, care a fost forțată să se retragă pe malul stâng al Niprului abandonând orașul Herson, capitală a unei regiuni tocmai anexate de Rusia. Aceeași propagandă nota (acesta se pare că a fost un adevăr) reacția furioasă a societății ruse împotriva cedării cu pricina. Dincolo de aspectele militare, era vorba despre valoarea simbolică a retragerii care lovea în mândria națiunii ruse. Orbită de propriile teze și purtată de autoamăgire mașina de zgomote a Occidentului colectiv a văzut vestea ca pe una foarte bună.

În realitate vestea este doar, cel mult, pe jumătate bună.

Este limpede că amânarea încercării de a căuta o soluție politică aptă a pune capăt războiului, a făcut ca negocierile de pace să fie din ce în ce mai dificile. Părțile sunt ținute acum nu numai de liniile roșii care le delimitează interesele vitale, ci și de propriile fapte deja împlinite. Cele din urmă le micșorează marja de manevră mai mult decât cele dintâi.

Partea bună a veștii, este că Rusia s-a retras nu în urma vreunei înfrângeri suferite din partea armatei ucrainene, ci ca urmare a unei decizii politice unilaterale. Dacă pacea este tot mai departe, o încetare a focului poate avea loc de îndată ce părțile se găsesc pe poziții relativ sigure, pe care pot aștepta pe termen lung. Despărțiți de linia Niprului, beligeranții pot negocia mult și bine, administrând fiecare teritoriul pe care îl ocupă în fapt și lăsând problema dreptului să fie elucidată în tratatul de pace.

În context, este posibil ca Rusia să fi înțeles că pretențiile sale dincolo de Nipru ar anula, practic, viabilitatea statului ucrainean, și de aceea, fiind cu totul excesive, ar face ca orice negociere de pace să eșueze înainte de a începe. Altfel, un armistițiu având ca linie aproximativă de demarcație segmentul inferior al amintitului fluviu, poate fi acceptată ca soluție provizorie, până la încheierea păcii, știindu-se că nimic nu durează mai mult decât provizoriul.

Partea proastă a veștii este că protestele împotriva deciziei de retragere de la Herson (pe care, după ce l-au ocupat fără luptă, ucrainenii au fost obligați să îl părăsească, tot fără luptă, întrucât tactica pământului pârjolit practicată de ruși l-a făcut de nelocuit, iar securitatea ucrainenilor care ar rămâne acolo este amenințată de artileria rusă de dincolo de râu) și, în general din dreapta Niprului, nu reproșează Președintelui Putin declanșarea războiului, ci purtarea lui cu prea multă „blândețe". În consecință, dacă asemenea decizii politice ar conduce la vreo lovitură de stat în Rusia, la Kremlin s-ar instala nu un „Putin minus", ci un „Putin plus", din punctul de vedere al opțiunilor beliciste.

Bănuind că retragerea din Herson, ca preludiu al unui armistițiu, ar fi putut fi convenită tainic între Casa Albă și Kremlin, Președintele Zelenski a încercat să profite de incidentul celor două rachete căzute în Polonia, pentru a amorsa un conflict direct între NATO și Rusia. Aceasta ar fi anulat pentru multă vreme orice șansă a unui acord de încetare a focului în Ucraina.

Că rachetele erau rusești sau ucrainene, că au fost lansate de ruși sau de ucraineni, că lansarea lor a fost o eroare tehnică sau o provocare (în realitate este de necrezut că Ucraina sau Rusia ar fi dorit să declanșeze o agresiune împotriva Poloniei), este limpede că liderul maxim kievean a vrut să valorifice oportunitatea. Ceea ce a reușit a fost doar să testeze temperatura Atlanticului și a aflat că SUA este ceea care dirijează fanfara europeană și nu are nici o intenție să o pună a cânta vreun nou marș războinic.

Pe de altă parte, Occidentul colectiv a aflat că Ucraina nu cântă ce vrea el și că, dacă europenii s-au supus, fie și cu prețul pierderii de imagine, directivelor americane, admițând că ceea ce pentru ei fusese cu certitudine o „rachetă rusă diabolică", în realitate, tot cu certitudine, era o „pașnică rachetă ucraineană", Volodimir Zelenski nu a admis nici în ruptul capului că un fapt producător de pagube putea fi altceva decât rusesc. Așadar, dacă de astă dată NATO nu a fost târât oficial într-un război din care știe că are mai mult de pierdut decât de câștigat, data viitoare s-ar putea să nu mai scape așa ușor.

Ceea ce Președintele Zelenski se pare că nu a înțeles este că America acceptă mai greu să fie silită a reacționa de provocările propriilor săi aliați, decât să lase impresia slăbiciunii nereacționând în forță la provocările adversarilor.

Trăgând linia, se poate spune că, după ce racheta ucraineană cu parfum rusesc a trecut pe la urechea NATO, aceasta are ocazia ca unei retrageri politice a Rusiei să-i răspundă prin antamarea de negocieri politice. În acest sens îndeamnă comandantul inter-arme al forțelor armate americane, în timp ce ministrul de finanțe american spune că cea mai bună terapie pentru criza economică mondială actuală ar fi oprirea războiului din Ucraina.

Desigur, așa cum sună o formulă a Președintelui Biden, „nimic despre Ucraina fără Ucraina!" Cu alte cuvinte, vezi Doamne!, SUA nu vor face nici o înțelegere de natură a afecta Ucraina, fără consultarea și acordul Ucrainei.

Motiv pentru care, sub presiunea americană, președintele Zelenski a și formulat zece revendicări numite „condiții de pace", dar care, în realitate, sunt condiții de capitulare. O capitulare care poate surveni numai după o victorie în războiul cu Rusia. Victorie pe care Ucraina nu o poate obține, nici măcar teoretic, fără noi, membrii NATO. Ceea ce ne îndreptățește să spunem că dacă suntem dispuși să sprijinim Ucraina pentru a obține cele mai favorabile condiții de pace cu Rusia, nu avem de ce ne sacrifica zadarnic pentru a permite Ucrainei să viseze că poate transforma un război pierdut în victorie pe cheltuiala noastră.

Nu Ucraina apără NATO de Rusia, ci, eventual, NATO apără Ucraina. În orice caz, NATO își poate apăra membrii și fără Ucraina. Nu Ucraina este patria democrației, ci ceea ce a mai rămas din democrație își are domiciliul în afara Ucrainei. Dacă avem conturi de reglat cu Rusia, să le reglăm noi înșine, cu argumente politice în susținerea cărora puterea militară este ultimul recurs, fără a apela la intermediari pe care mai mult îi distrugem decât îi ajutăm și care mai mult ne înfundă decât să ne salvează.

Adrian Severin