Confruntarea dintre SUA și China, pe frontul european

Ridicarea Chinei este, deja, un fapt banal. Tot mai multă lume privește spre Oceanul Pacific spre a vedea spectacolul luptei pentru supremație dintre China și SUA. Mai puțini observă, însă, și existența unui front european al confruntării dintre cele două puteri. Or, victoria în Europa poate fi esențială pentru soarta bătăliei Pacificului.

După o ordine mondială euro-centrică și alta americano-centrică, așa cum spunea Înaltul Reprezentant / Prim Vicepreședinte al UE pentru politica externă și de securitate, Josef Borrell, „urmează secolul Asiei"; iar când vorbim de Asia, gândul ne duce în primul rând la China.

Modelul viitoarei ordini va depinde de conținutul raportului dintre China și SUA, dar pentru a negocia cât mai eficient acest raport, atât una cât și alta (puterea emergentă și puterea decadentă) are nevoie să fie acceptată și ca o putere europeană.

Europa (și este vorba, în primul rând, de Europa germană) este sătulă de patronajul SUA și are un sentiment dulce-amar față de ascensiunea Chinei, înțelegând că îndemnul napoleonian potrivit căruia aceasta trebuie lăsată să doarmă este depășit. China este motorul indispensabil pentru reluarea creșterii economice europene, dar și sfârșitul iluziei eurocentriste și al vechiului statut european (preluat în secolul XX de America) de salvator și civilizator al lumii, al cărui mod de viață este „pământul făgăduit" „popoarelor alese"... pentru colonizare.

Pe de altă parte, istoria Europei (în special, a Europei occidentale) arată că aceasta nu s-a putut bucura de pace și de stabilitate, ori, cel puțin, de coerență, fără intervenția unei superputeri neeuropene. Când Europa aproape integral unită în frontierele Imperiului roman, a început să se clatine, au salvat-o puterile barbare, venite din Asia. După căderea Imperiului roman, Europa și-a descoperit identitatea și și-a găsit relativa liniște lăuntrică datorită confruntării cu Imperiul Otoman. Războaielor napoleoniene le-a pus capăt și le-a urmat un secol de pace europeană, Sfânta Alianță cu Rusia euro-asiatică. Tulburările interne generate de ascensiunea Reichului german au fost neutralizate prin intervenția decisivă a SUA. După care, evitarea confruntării militare cu Rusia a fost posibilă prin transformarea SUA în putere europeană. De aceea, retragerea unei asemenea puteri ar lăsa un gol care ar chema-o pe alta.

Într-o analiză de acum câțiva ani, observam că Europa a ajuns să fie vecina Chinei ca urmare a faptului că aceasta, prin ocuparea pașnică a piețelor Africii, cu toată încărcătura geopolitică transportată de vehiculul financiar, devenise o putere africană. A sosit vremea ca din vecin al Europei, China să fie actor european.

Apariția unui musafir neinvitat care își caută scaun la masa actorilor globali, creează totdeauna tulburarea celor deja instalați în jurul bucatelor și reacția lor de respingere. Venirea Chinei nu poate fi o excepție.

Conflictul dintre toți aceștia, deja manifest de mai multă vreme, a fost intensificat de Pandemia Covid 19. Crizele sanitară, economică și psihologică induse de virusul SARS-Cov2, au sporit vechile tensiuni interne care deja îi măcinau pe actorii globali, obligându-i la găsirea căilor pentru exportul acestora, și totodată au schimbat raportul de putere dintre ei ca urmare a diferențelor între capacitatea sistemelor lor politice de a se adapta și de a amortiza șocul unor calamități de o amploare excepțională, impunându-le celor în declin intrarea într-o confruntare internațională decisivă înainte ca disparitățile să ajungă a fi prea mari. Prin urmare conflictul nu este nou, dar intensitatea lui este fără precedent, aceasta trecându-l într-o altă calitate.

În 1999, NATO a bombardat ambasada Chinei la Belgrad. Acesta a fost primul semn al implicării Chinei în gestiunea sfidărilor geo-strategice din Europa post-bipolară, marcată de dispariția blocului sovietic și reunificarea germană. Europa devenea astfel câmp de luptă între China și SUA. (Am scris despre asta la timpul respectiv.)

China a protestat; SUA și-a cerut scuze pretinzând că ar fi fost vorba despre o eroare; ambasada SUA la Beijing a fost atacată cu ... sticle de cerneală; purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, (participant și la prezenta conferință de la București), a declarat sibilinic că „NATO își alege cu grijă țintele", contrazicând astfel teza erorii; ministrul de externe chinez, Qian Qichen, într-o discuție privată cu mine, mi-a spus că guvernul chinez exclude ideea lipsei de intenție, rugându-mă totodată să transmit „prietenilor mei americani" (eram co-președinte al Comitetului de acțiune pentru parteneriatul strategic România-SUA) că „relațiile Chinei cu SUA au ajuns la un nivel foarte jos, dar... nu vor mai coborî dincolo de acesta" (sic!).

Misterul (inclusiv cel privind înțelesul mesajului încredințat mie de șeful diplomației chineze) a fost lămurit peste ani de Președintele Chinei din acel moment, Jiang Zemin, care a recunoscut că ambasada Chinei la Belgrad adăpostea serviciul de informații al armatei sârbe, după ce sediul acestuia fusese distrus de bombardamentele NATO. Răspunzând astfel unei rugăminți primite din partea Președintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloșevici, China nu se poziționa numai împotriva SUA, ci intra și în concurență cu Rusia care, dând prioritate relațiilor sale cu occidentul euro-atlantic, anterior refuzase să facă un gest similar.

Indiferent cum apreciază în retrospectivă președintele Jiang Zemin efectele tactice ale acelei decizii, este limpede că ea izvora dintr-o viziune strategică a cărei validitate se confirmă în prezent.

În anul 2012, China a lansat inițiativa 16+1, care a devenit 17+1 după asocierea Greciei. Această inițiativă urmărea stabilirea unei relații speciale de colaborare structurată între China, pe de o parte, și un grup de state din Europa centrală și orientală, dintre care unele erau membre UE (ex. România, Polonia sau Letonia), altele aspirau la a deveni membri ai UE (ex. Croația, Macedonia sau Albania), iar altele oscilează între integrarea europeană și alianța cu Rusia (ex. Serbia). Beijingul își promova în acest cadru multilateral strategia proiectelor comune (în special cu caracter infrastructural) bazată pe solidaritatea intereselor.

La Bruxelles, în schimb, inițiativa a trezit maximă iritare, fiind văzută ca o încercare a Beijingului de a dezbina membrii UE, pentru a-i putea apoi domina. O temere care nu este chiar lipsită de sens dacă se observă că tensiunile crescânde între Bruxelles, pe de o parte, și Budapesta și Varșovia, pe de alta, ca și escaladarea euroscepticismului Cehiei și Greciei, toate pe fondul unor tratamente discriminatorii din ce în ce mai evidente la adresa membrilor de dată relativ recentă din estul Uniunii, ar putea face măcar o parte din cele 17 state vizate de inițiativa chineză să se bazeze pe China pentru a se răscula împotriva principalilor profitori ai occidentului european, atinși de tentația euro-hegemoniei. Atragerea Ucrainei și Belarusului în acest proiect ar fi susceptibilă să creeze un fel de uniune est-europeană sui generis de o parte și de alta a frontierei estice a UE.

În 2020, după ce va fi fost deschisă o filială a Băncii Chinei la Budapesta, s-a anunțat că Ungaria va găzdui cel mai mare laborator de cercetări în domeniul tehnologiei de vârf din Europa, creat împreună cu China. Aceasta în timp ce la București a fost înființat doar un birou de informare al filialei budapestane amintite.

În cadrul inițiativei 17+1 cele mai multe fonduri au fost alocate până în prezent Greciei și Serbiei, ceea ce poate indica o anumită orientare strategică a Chinei către „verigile slabe" ale complexului european. Dacă la acestea adăugăm și Ungaria, conturăm un aliniament care se intersectează cu inițiativa americană a celor trei mări și, mai ales după denunțarea contractului cu firmele chineze privind centrala nucleară de la Cernavoda, ocolește România. O Românie care, la începutul epocii post-bipolare și chiar la cel al extinderii UE pe teritoriul fostului bloc sovietic, părea a fi cea mai bună poartă pentru intrarea Chinei în spațiul UE, precum și partenerul său legitim în cadrul UE, și care, în prezent, în condițiile diluării (ca să nu spunem deteriorării) relațiilor cu Beijingul, și-a pierdut, cu referire la acesta, tradiționalele avantaje comparative față de vecinătatea sa sudică și vestică.

Dacă urmare a defecțiunii turcești, flancul sudic al NATO se va prăbuși, iar SUA, angajată prioritar, de competiția cu China, în regiunea indo-pacifică, dar și descurajată de eventuala răceală a vechilor aliați vest-europeni, va acorda mai puțină atenție alianței nord-atlantice și se va dezangaja din Europa (în fapt, iar nu neapărat și în discurs), Polonia va fi obligată să caute compensații într-un parteneriat strategic cu Beijingul, așa cum a făcut-o România, din rațiuni similare, pe vremea regimului comunist.

Se conturează astfel posibilitatea ridicării Chinei la rangul de putere europeană, așa cum, după al doilea război mondial a fost SUA. Aceasta va trezi, fără îndoială, reacția UE sau, cel puțin, a protagoniștilor acesteia - Germania și Franța, cărora li s-ar putea alătura și aliatul european tradițional al SUA, Marea Britanie.

Agravarea vechilor crize geo-politice și geo-economice sub efectul pandemiei Covid 12, a determinat SUA să forțeze confruntarea cu China. În acest sens sunt de făcut două observații.

Pe de o parte, SUA a declanșat un război economic și comercial cu China în cadrul căruia au fost întreprinse operațiuni vizând: i. repatrierea capitalurilor americane investite pe piața chineză; ii. închiderea pieței americane pentru produsele chinezești prin stabilirea de bariere tarifare și netarifare; iii. exercitarea de presiuni politico-diplomatice asupra aliaților europeni pentru ca aceștia să excludă companiile chineze (în special cele din domeniul tehnologiei de vârf și al infrastructurilor critice) de pe piețele lor naționale. Acțiunile subsumate obiectivului din urmă vizează și România. Succesul acestor demersuri nu este garantat, dar cu certitudine ele subminează întregul sistem de drept internațional referitor la libertatea comerțului, sistem construit cu mare dificultate prin eforturi constante depuse de-a lungul a trei sferturi de secol.

Pe de altă parte, SUA a îmbinat războiul mediatic împotriva Chinei (demonizată constant ca leagăn al unui comunism retrograd, represiv în interior, agresiv, subversiv și expansionist în afară, care nu respectă drepturile omului și persecută minoritățile), cu confruntările militare purtate prin intermediari, dintre care preferată a fost India, ca fiind cea mai bine plasată pentru un asemenea rol. Originile hinduse ale dnei Kamala Harris, posibilă viitoare vicepreședintă și președintă a SUA, indică faptul că o asemenea strategie va fi continuată, indienii fiind împinși într-o luptă deschisă pe care Washingtonul (respectiv o posibilă administrație Biden / Harris, spre deosebire, probabil, de o administrație Trump) nu vrea să o poarte direct. Ceea ce va determina China să se apropie de Pakistan și Iran. Odată ajunsă acolo, ea va fi obligată să își croiască drum spre Mediterana prin Irak și Siria, intrând astfel în curtea din spatele casei europene.

Ce ar însemna aceasta pentru UE și din perspectivă general europeană?

Pe de o parte, o eventuală retragere americană din economia chineză determinată fie de stimulentele economico-financiare oferite de administrația SUA (ceea ce pare mai puțin fezabil) fie de teama tensiunilor politice și militare consecutive implicării Chinei într-un conflict internațional deschis, va lăsa la dispoziția UE (și în special Germaniei, atât de dependentă de exporturi) un segment de piață de care ar avea nevoie vitală pentru refacerea sa de pe urma crizei economice post-pandemice. (În comparație cu SUA, UE se poate dispensa mult mai greu de piața chineză.) Aceasta va face UE să se deschidă față de China și să caute a stabili cu aceasta înțelegeri cu caracter strategic. O recentă propunere a Președintelui Xi Jinping referitoare la un acord privind eliminarea emisiilor de carbon pare a fi un pas în întâmpinarea unei asemenea orientări, menit a le încuraja.

Pe de altă parte, dacă până acum UE a avut o atitudine ambivalentă față de China, criticând lipsa de respect a acesteia față de drepturile omului, drepturile de proprietate intelectuală și dreptul mediului, în timp ce continua să dezvolte relațiile comerciale cu ea, strigătul „China ante portas" va duce la schimbarea acestei atitudini cu una mai intransigentă. În acest sens, unitatea statelor membre ale UE va fi esențială. Cum mijloacele pentru realizarea ei sunt departe de a fi evidente, UE va trebui să își caute aliați în afară, iar eventuala retragere a SUA din Europa (proces accelerat de posibila reducere a rolului NATO, inclusiv ca urmare a apariției unei forțe militare și a unei strategii de apărare comune europene alternative, desprinse din legătura strategică transatlantică) îi va slăbi poziția în negocierile cu China.

Pe de a treia parte, în situația în care confruntarea dintre SUA și China se va înăspri, implicând și terțe părți precum India, Japonia, Filipine, Coreea de Sud, dar și Iranul sau Pakistanul, UE va fi obligată să decidă de care parte se situează, în așa fel încât să evite atât izolarea, cât și implicarea în complicații de care nu este interesată. Pe acest fundal, un rol important îl va avea Rusia.

Este de așteptat că SUA (indiferent care va fi viitoarea administrație) să ceară UE mai multă solidaritate în efortul de a îngrădi și frâna ridicarea Chinei. În același timp, prin simetrie cu strategia adoptată de administrația Nixon în timpul Războiului Rece, Washingtonul va căuta o apropiere de Moscova, măcar și pentru a priva China de resursele naturale ale acesteia, chiar dacă sprijinul rus nu ar fi neapărat semnificativ în ceea ce privește dimensiunea tehnologică a confruntării. Probabil că strategii americani de azi vor găsi ca optimă formarea unui triunghi SUA-UE-Rusia, așa cum altădată era triunghiul SUA-CEE-China, China luând locul URSS ca principală amenințare.

Pentru UE alegerea nu va fi ușoară. „Amenințarea chineză" nu are în Europa aceeași alură și anvergură cu „amenințarea sovietică" de altădată. UE nu are contiguitate teritorială cu China așa cum avea cu URSS, iar tradițiile privind comportamentul geostrategic al celor două sunt diferite. În consecință, este posibil ca UE (Europa germană) să prefere un drum propriu, eventual concertat cu Rusia, tutelei americane consecutivă păstrării statutului SUA de „putere europeană". Substituirea Americii ca „putere europeană" prin China ca „putere europeană", cea din urmă moderată în ambiții atât prin efectul unei antante ruso-euro/germane, cât și prin acela al confruntării sale cu SUA și susținătorii săi „voluntari" din regiunea indo-pacifică, ar putea să apară ca fiind mai atrăgătoare la Bruxelles, Berlin, Paris și alte capitale vest europene.

Rămâne de văzut și care va fi jocul Rusiei în aceste condiții: va prefera să rămână alături de China așa cum este acum (deși aceasta pare o apropiere mai mult tactică decât strategică), să meargă cu SUA sau cu Europa germană, ori să joace la mai multe capete? Atunci când opțiunile sunt mai multe decizia este mai dificilă.

În ceea ce privește România, angajamentul său de a juca exclusiv cartea americană o trimite într-un război în care nu are nici o miză și pentru purtarea căruia nu dispune de suficiente mijloace, cu riscul suplimentar de a se vedea izolată într-o zonă gri cuprinsă între frontiera de est a unei UE româno-sceptice și frontiera de vest a unei Rusii româno-ostile. Teza obligației ei de a opta între parteneriatul strategic cu SUA și cel cu China, este falsă. O asemenea opțiune nu este obligatorie. Un parteneriat strategic presupune congruența intereselor strategice ale partenerilor și nu totdeauna toate interesele strategice ale acestora coincid. În cazul din urmă ele trebuie acomodate prin efortul ambilor parteneri, iar nu abandonate de unul dintre ei.

România poate rămâne fidelă partenerului american adoptând o neutralitate binevoitoare în confruntarea acestuia cu China. Cu atât mai mult cu cât China tinde să devină o putere europeană prin prezența, angajamentul ei plurivalent și influența sa în Europa, România, o țară cu vecinătăți problematice și o coeziune internă slăbită, nu își poate permite o confruntare cu aceasta. În schimb, ea este în măsură să ofere părților bunele sale oficii și expertiza sa în căutarea unei soluții care să conducă spre o ordine mondială multipolară caracterizată prin simetria potențialului centrelor de iradiere și armonie globală.

Un asemenea ajutor ar fi esențial și pentru a permite Occidentului euro-atlantic să scape de complexele sale de superioritate față de Orient și, pe cale de consecință, să admită democratizarea ordinii mondiale.

Pe când UE își numără banii, tot mai puțini, și apelează la trucul „statului de drept" și al „luptei împotriva corupției" pentru a-și exclude membrii estici și sudici de la împărțirea fondurilor europene, iar SUA se afundă în controversele legate de rezultatul alegerilor prezidențiale, oscilând între revenirea la imperialismul pur și dur, pe de o parte, și globalismul neoconservator, pe de alta, în regiunea indo-pacifică s-a semnat, prin sistem online, un acord privind constituirea celei mai mari și mai puternice zone de liber schimb din lume, care include cele zece state ale ASEAN (Indochina, Indonezia și Filipine), China, Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă. Suma produsului intern brut al acestor țări o depășește pe cea a „pieței comune" nord-americane (SUA, Canada și Mexic), ca și pe cea a UE. Când această entitate va dispune și de moneda unică la crearea căreia sunt semne că lucrează deja China, vom avea o ordine mondială / globală tripolară într-un secol asiatic / chinez.

În același timp, atât Beijingul cât și Teheranul au anunțat iminenta încheiere a unui acord comercial și de investiții de dimensiuni impresionante.

Astfel, China continuă imperturbabil procesul constituirii de structuri instituționalizate sau cvasi instituționalizate regionale care ne atrag atenția prin trei caracteristici esențiale: i. sunt capabile să concureze în forță cu structuri similare din alte regiuni cum ar fi NAFTA sau UE, punând serioase presiuni competitive asupra acestora; ii. sunt autonome în raport cu marile puteri globale și regionale consacrate, precum SUA, Rusia, Germania / UE, pe care le-au lăsat în afară; iii. includ atât vechi aliați ai rivalilor Chinei (ex. Japonia, Coreea de Nord, Australia) dar și state care au relații reci sau tensionate cu respectivii rivali (ex. Iranul). Din perspectiva UE, nici una dintre aceste mișcări nu anunță replierea Chinei în Asia-Pacific, ci, mai degrabă, pasul geopolitic făcut pentru a mări elanul necesar saltului decisiv către afirmarea sa (și) ca putere europeană.

O teorie la modă în cumpăna secolelor XIX și XX, susținea că civilizația avansează de la est la vest, tot așa cum soarele se mișcă de la răsărit la apus. Se pare că, pământul fiind rotund, în marșul său soarele a ajuns acolo de unde a plecat.

Iată de ce, recomandarea de făcut cu privire la atitudinea puterilor europene și euro-atlantice consacrate, ar fi aceea că, întrucât ascensiunea Chinei nu poate fi oprită, este mai înțelept ca aceasta să se producă cu asistența lor și alături de ele, decât împotriva lor.

Adrian Severin